Politica, plagiatul și decredibilizarea spațiului academic

În vremea din urmă, politica a invadat spațiul academic, decredibilizându-l. Iar asta s-a întâmplat și încă se întâmplă, aflăm de la o zi la alta, dată fiind neobișnuita apetență a politicienilor și, plecând de la aceștia, a unor înalți funcționari ai statului român de a deține titlul științific de doctor. Sigur, în condiții normale, această apetență nu ar fi de condamnat, ci ar fi un semn că la conducerea unui popor ajung oameni cu adevărat de elită, care își pot demonstra oricând, dată fiind deținerea unui atare titlu, inclusiv competența științifică. La noi, din nefericire, lucrurile sunt foarte departe de a sta așa, întrucât, după cum constatăm, plecând de la premierul Victor Ponta și ajungând, acum, până la vicepremierul Oprea, există și de „umflă“, în mod cotidian, fenomenul plagiatului. Ce înseamnă asta, în termeni foarte simpli? Nimic altceva decât furt; înseamnă a fura idei și cuvinte care nu-ți aparțin, înseamnă, mai mult decât atât, ca în cazul oricărui alt fel de furt, o intruziune de nepermis în arealul privat al celuilalt.

Ca universitar, am experiența unui doctorat. Unul înfăptuit temeinic și chiar în termenii prelungirii legale, care a fost distins, atunci când a apărut public sub formă de carte, cu trei premii de o importanță copleșitoare, cred, pentru orice intelectual autentic: Premiul „Ion Petrovici“ al Academiei Române (cel mai înalt for cultural și științific al țării), Premiul revistei „Sfera Politicii“, cea mai veche revistă de profil în postcomunsim și Premiul revistei „Transilvania“, ce apare la Sibiu și e fondată în 1868. Sunt niște confirmări prestigioase, cred, ale unei teze originale, și nimic mai mult, din punctul meu de vedere. Pentru mine, însă, confirmarea fundamentală a autenticității ideilor noi pe care le-am adus, la nivelul comunității epistemice de filosofie și știință politică, prin intermediul tezei de doctorat vine, ab initio, din partea coordonatorului pe care l-am avut, un extraordinar om și profesor, academician, precum și din partea membrilor comisiei care mi-a acordat calificativul „magna cum laude“. Premiile au venit abia după aceea și rămân importante, vă pot asigura, exclusiv drept capital simbolic, fiind la ani lumină, financiar vorbind, de „bagatela“ de 17.000 de euro de care vorbea acum vreo două zile avocata fostei șefe DIICOT. Enfin, să trecem!

Știu, deci, ce anume înseamnă un doctorat bine făcut, original și, ca atare, încheiat la toți nasturii. Și sunt profesor universitar la o instituție academică privată, după ce am absolvit ca șef de promoție cursurile cele mai vechi universități din România. Iar astăzi, după ce vreme de atâția ani la rând am avut ocazia de a simți pe propria piele desconsiderarea învățământului superior privat – în mare parte, pe bună dreptate, dar chiar nu e cazul pentru generalizări! – constat că fenomenul plagiatului, mai cu seamă în cazul politicienilor și al unor funcționari de rang înalt, este prezent la mari și importante universități de stat! La Universitatea București, de-un paregzemplu, în cazul premierului Ponta, și tot acolo, în cazul vicepremierului preocupat de „interesul național“, Gabriel Oprea, despre al cărui doctorat președintele Comisiei de Etică a Universității București spune, asumând o opinie personală, că e în mod clar un plagiat. Acesta din urmă a format o serie întreagă de „doctori“-plagiatori, în calitate de coordonator de doctorat. E vremea, acum, aș spune, după ce multe dintre „tarabele academice“ private au dispărut, după cum era și cazul, să se facă lumină și în ceea ce privește fabricile de diplome care funcționează la universitățile de stat, unele dintre acestea având blazonul, chipurile, „nepătat“. E poate vremea să fie analizat și acest fenomen, pentru că, iată, decredibilizarea spațiului academic este mult mai acută atunci când vine vorba despre universitățile de stat. Se pare că unele dintre ele nu sunt cu nimic mai prejos decât „privatele“ care au dispărut deja.

Prof.univ.dr. Daniel Șandru