Imediat după „fractura istorică“ întâmplată în 1989, în spațiul public românesc s-a clamat necesitatea „eliberării de ideologie“, trimiterea făcându-se, în mod evident, spre dogma partidului-stat, coloana vertebrală a totalitarismului comunist. Ieșirea de sub imperiul dogmei a vizat nu doar spațiul public în ansamblul său, determinând reapariția firească a multipartidismului și a dezbaterilor polivalente (pe care mecanismul limbii de lemn încă reușea să le-ncâlcească, fie că vorbim despre demersurile jurnalistice ori despre feluritele forme ale apelurilor intelectuale), ci și mediul academic, dornic să se rupă cât mai repede de marotele materialismului dialectic și istoric. Conceptual și retoric, ideologia a fost pusă la zid, fără ca academicii din „umanioare“ (filosofi și sociologi, politologi și istorici ori filologi), intelectualii publici, comentatorii și analiștii din media, jurnaliștii să-și dea seama că ceea ce încercau să arunce la lada de gunoi a istoriei se făcea de pe poziția semnificației pe care însuși fondatorul comunismului (din perspectivă „științifică“) o alocase conceptului. Cu alte cuvinte, fără a fi, în fond, marxiști, cu toții erau (iar unii încă sunt) pradă a „capcanei lui Marx“, considerând ideologia – în cazul de față, cea comunistă, desigur! – o formă de distorsionare, ba chiar de falsificare a realității. În mod evident, comunismul a fost o astfel de ideologie falsificatoare. Eroarea pe care se fundamentează ceea ce numesc, aici, iluzia dezideologizării postcomuniste constă, însă, în a prezuma, în limitele definiției marxiste a conceptului, că eliberarea de „ismul“ totalitar al comunismului presupune eliberarea de ideologie ca atare, ceea ce ne-ar situa, ca societate, într-un punct perfect neutru sau, cu un alt termen des uzitat și astăzi, „obiectiv“. Principalul efect al unei asemenea situări a fost marginalizarea conceptuală a ideologiei, care s-a produs prin două mecanisme: prin îngustare semantică și prin contaminare semantică. În primul caz, strategia pusă la lucru este aceea de a defini ideologia prin apel la tot ceea ce ține de irațional și de a o condamna, ca atare, pentru lipsa atributelor proprii raționalității. În cel de-al doilea caz, ideologia este asociată, fără drept de apel, fenomenului totalitar.
În plan academic și, mai larg, intelectual, iluzia dezideologizării a produs, instant, evitarea utilizării conceptului, lucru vizibil, spre exemplu, în cazul înlocuirii sintagmei „ideologie politică“ prin cea de „doctrină politică“ atât la nivelul studiilor universitare de profil, cât și în ceea ce privește cărțile referitoare la reperele ideatice ale politicii. În plan public și politic, chiar dacă nenumite, valorile ideologice au continuat să subziste și să se intersecteze, fiind receptate, însă, pe fondul unui maniheism structural, reperabil deopotrivă în epoca antecomunistă, în cea comunistă și în cea postcomunistă și suprapus unui la fel de structural deficit de democrație. Deși, din perspectivă stasiologică, una dintre funcțiile esențiale ale partidelor politice este cea de orientare ideologică, deci de integrare axiologică a militanților, a membrilor, a simpatizanților și a votanților, organizațiile politice au mizat, din perspectiva discursului intra- și extrainstituțional, pe elemente de natură mitologică. Identificabil mai cu seamă în perioadele electorale, cadrul de manifestare a structurilor mitico-politice implică, din punctul meu de vedere, următorii vectori, utilizați de partidele politice din România contemporană indiferent de poziționarea ideologică asumată pur formal: poziționare maniheistă în locul argumentelor; asumarea infailibilității „doctrinare“; poziționare extremă în raport cu „adversarii“; personalizarea politicii; „rescrierea“ sau eludarea realității (în cazuri de disonanță cognitivă); proiecția doar imaginară a unei „cortine ideologice“; clamarea supremației morale; diluarea electorală a democrației; apelul „cameleonic“ la argumentul „pragmatismului politic“; recursul la monolog. În acest sens, o analiză, fie și sumară, a manifestărilor publice ale partidelor politice din România ultimului sfert de veac ar putea evidenția faptul că, discursiv și atitudinal, atât organizațiile „consacrate“, cât și cele „meteorice“, apelează mai curând la simbolismul mitico-politic subsumat categoriilor evidențiate de Raoul Girardet pe cazul Franței (conspirația, unitatea, vârsta de aur și salvatorul) decât la clare și viguroase principii ideologice. Deficitul ideologic creează degringoladă, ceea ce duce la disoluție axiologică. Se constituie, și aceasta din urmă, într-o cauză nu doar a scăderii încrederii în partidele politice – teoretic, instituții fundamentale pentru asigurarea funcționalității democratice – ci și a apariției filosofiei anti-politice exprimate, bunăoară, prin sloganul „toate partidele, aceeași mizerie!“
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU