În cursul săptămânii ce tocmai stă a se-ncheia, am avut cu toții ocazia să vedem cât de conscevenți sunt politicienii noștri de prim rang în a schimba „politețuri”, cumva în deplină decuplare de la realitatea socială pe care ar trebui să o gestioneze. Un prim astfel de schimb a avut loc, din nou, între președinte și premier, cu ocazia învestirii în funcție a noului ministru al Bugetului, Darius Vâlcov. Pentru a sublinia, încă o dată, că principalul punct al programului său politic este „anti-băsismul”, Victor Ponta a anunțat, cu câteva minute înainte de momentul depunerii jurământului de către viitorul membru al propriului său cabinet, că nu va participa la ceremonia de la Cotroceni. De partea cealaltă, Președinția a făcut public acest lucru și, recurgând la un soi de ieftină ironie, a încercat să sugereze că, poate, premierul s-a răzgândit, din moment ce nu și-ar susține, prin prezență, propria propunere. Când Victor Ponta, continuând șarada, a anunțat că l-a delegat pe vicepremierul Oprea spre a-l înlocui, Traian Băsescu a depășit limitele cutumiare ale protocolului de învestire, amânând desfășurarea ceremoniei cu o zi. Aceste „amabilități” par să definească, în vremea din urmă, politica românească. Poate că, dacă ele s-ar petrece la nivelul politicii locale, ar pute fi trecute cu vederea. Când, însă, asemenea „politețuri” se întâmplă la nivelul de top al politicii de stat, ele riscă să producă nu doar costuri de imagine pentru cei implicați, ci, mai grav, costuri de credibilitate pentru sistemul politic în ansamblul său. Și asta pentru că un sistem politic și așa abulic, aducând în prim-plan o democrație neconsolidată, dublată de un sistem economic deloc performant, numai de țâfna premierului și de ironia de cabaret a președintelui ar mai avea nevoie. Ceea ce propun cei doi actori politici de rang unu este politica de maidan, al cărei nucleu este dat de astfel de „politețuri” de bâlci, când preocuparea lor principală ar trebui să se axeze pe politica de stat. Care nu se face, însă, nici hăhăind, nici făcând pe domnul Goe.
De o cu totul altă natură este tipul de „politețe” manifestată reciproc de către cele două figuri ale invenției partidiste numite PMP, Elena Udrea și Cristian Diaconescu. Pe de o parte, „amabilitatea” șefei acestui partid, aceea de a-l scoate din cursa pentru prezidențiale pe candidatul anunțat deja cu ceva timp în urmă. Pe de altă parte, „amabilitatea” lui Cristian Diaconescu față de șefa PMP, aceea de a se lăsa, în cele din urmă, umilit din nou, nu doar prin renunțarea la propria-i candidatură – după ce anunțase că va continua cursa ca independent – ci și prin „înhămarea” la căruța cu care aceasta vrea să poposească la Cotroceni. Ce poate fi mai comic de atât? Câtă credibilitate poți avea, ca politician, în momentul în care apelezi la acest set de „politețuri”? Dacă reluăm firul logic al derulării evenimentelor, dublat de declarațiile ce-au survenit acestora, înțelegem că preluarea stindardului de candidat al PMP de către Elena Udrea a avut ca motivație „insuficienta notorietate” a lui Cristian Diaconescu. Dimpotrivă, pare că situația care ar fi determinat această mișcare nu a mai constituit o problemă, din moment ce Cristian Diaconescu este chemat, acum, să o susțină și, astfel, să credibilizeze candidatura Elenei Udrea. Chestiunea aceasta este definitorie, in micro, pentru degringolada ce predomină în politica românească. Ceea ce ne arată, din nou și din nou, că, pentru astfel de politicieni, politica nu înseamnă nici pe departe administrarea treburilor publice în interesul comunității pe care, din diferite funcții, o conduc, ci un spectacol împănat cu tot felul de „politețuri” de natură să dea senzația de circ.
Prof.univ.dr.
Daniel Șandru
