Din experienţa ta din viaţa literară occidentală, spre ce crezi că se îndreaptă literatura, ca fenomen estetic dar şi ca artă, între celelalte?
– E greu să vorbești despre ce va fi. Viața și istoria (inclusiv istoria literară) ne rezervă întotdeauna surprize… Să încerc, totuși, să exprim şi eu aici nişte impresii. Mi se pare că literatura revine la un fel de realism existenţialist, în care “povestea” contează (din nou) mai mult decât tehnica literară. Este o tendinţă generală pe care o văd la autori din Vest, dar și la unii scriitori din Asia sau din altă parte. Fără să lase la o parte achiziţiile teoretice şi experimentele literare ale ultimelor decenii (lucru care ar fi şi imposibil, de altfel), literatura pare să se îndrepte spre un fel de nou umanism, în care sunt recuperate și revitalizate valorile de totdeauna ale omului. Iar această recuperare se face parcă în baza unui program, deși nu este decât o mișcare instinctivă de rezistență și împotrivire cu rădăcini pe care sociologii le-ar putea explica mai bine. Este, de fapt, o poziționare a artei literare împotriva trendu-urilor fragmentariste, superficiale și lipsite de substanță ale acestei epoci. „Povestea” re-umanizează arta literară, inclusiv în poezie, unde tehnica literară nu mai este exhibată, ca în postmodernism. În sfârșit, simplicitatea situațiilor de viață şi un fel de ficționalizare autobiografică sunt tentaţii noi pentru mulţi autori. Oricum, pare să se întâmple o repliere înspre ceea ce psihologii numesc „insight”, după atâta „zgomot și furie” din afară.
Care sunt scriitorii români cărora le eşti dator cu ieşirea ta în lume ca autor român?
– Pot spune că scriitorii cercurilor literare din orașul lui Bacovia din anii optzeci (despre care am amintit în acest interviu) mi-au oferit primele confirmări, ceea ce nu era deloc puțin pentru un adolescent. Apoi, susținerea constantă de care am avut parte din partea poetei Constanța Buzea, care, tot înainte de 1989, îmi publica poemele în „Amfiteatru” (susținere pe care a continuat-o și după 1989 la “România literară”), a fost, în perioada de izolare și singurătate a sanatoriului, o încurajare neprețuită. Prezentarea foarte elogioasă a Anei Blandiana din “Familia” din 1998 a fost, la rândul ei, un moment care m-a adus și mai mult în atenția lumii literare și – în plus – începutul unei prietenii literare care există și azi. La fel, Laurențiu Ulici, Marin Mincu și Mircea Martin mi-au oferit sprijinul lor în acea perioadă. Totul s-a petrecut în așa fel încât atunci când v-am cunoscut pe voi, poeții așa-numitei “Școli de poezie de la Neamț”, ieșirea mea în lumea literară se făcuse deja. Însă cred, de asemenea, că nucleul literar de aici din Neamț, cu voi toți, a fost o șansă pentru mine de a avea, chiar în Piatra Neamț, un mediu în care se putea discuta despre literatură, ceea ce nu e puțin lucru. Dacă te referi la ieşirea în afara ţării, atâta cât este, ea s-a făcut pe seama dorinţei mele ardente de a trăi „live” propria ficţiune himeristă. În acest sens, se poate spune că literatura mi-a schimbat viaţa.
