Născut la 6 mai 1962, la Târgu Neamţ, poetul Ioan Vieru şi-a petrecut copilăria în satul Grumăzeşti, în casa părinţilor săi, Ana (Chirilă, casnică) şi Mihai Vieru (economist). A absolvit filologia, a lucrat în redacţiile unor reviste literare, în prezent fiind directorul revistei „Contrapunct” din Bucureşti şi al fundaţiei cu acelaşi nume. A debutat în anul 1990 cu volumul „Căile şoimului”, ulterior publicând mai multe volume de versuri. Este membru al Uniunii Scriitorilor de peste 15 ani. Sosit cu câtva timp în urmă pe meleagurile natale, l-am rugat să-mi acorde un interviu. Răspunsurile la câteva din întrebări, în acest număr.
Ai multe volume de poezie apărute după după debutul tău cu cartea „Căile şoimului”, prefaţat de Constantin Ciopraga. Care crezi că te reprezintă, la care ţii mai mult?
– Un prieten de-al meu, regretatul poet Valeriu Bârgău, pe care l-am cunoscut într-un sejur literar oferit de Ion Cristoiu, la Deva, cu mulți ani în urmă, mi-a spus , că avea impresia că va muri și nu-și va vedea tipărită prima carte. Am fost și eu în în această situație, datorită mie, evident. Asta după ce pe la 15 ani ar fi trebuit să debutez la editura ieșeană „Junimea”, retrăgându-mi cartea aproape pregătită pentru tipar. O nebunie care avea să mă vulnerabilizeze destul de mult. Apariția atunci a acelui volum cu titlul „Eclipsa obiceiului” mi se părea un fel de sinucidere. În 1988, un funcționar al Ministerului Culturii, a insistat să intervină, să accept, să-mi apară cartea „Căile șoimului”. Devenisem o problemă, se vehicula ideea că voi folosi situația pentru un posibil protest. Am refuzat sprijinul . Ideea că un oficial exterior editurii poate interveni mi s-a părut incorectă, periculoasă. Ca atare, am debutat imediat după 1990, primul volum având un tiraj fabulos, o recompensă a providenței. Cărțile ulterioare debutului au pentru mine semnificația unei evoluții la care poate mă voi opri cândva, în alt context. Orice carte are locul ei într-o biografie de autor, asemenea unei păsări într-un stol care pleacă spre alte lumi. Volumul „ Crinul regal” , antologie apărută în colecția „,Poeți români contemporani”, a editurii „Eminescu”, cu o posfață sentimentală de Dorin Tudoran, mi se pare o carte de răscruce în biografia mea artistică.
Cât consideri că ar trebui să scrie un poet, câte cărţi, câte una pe an sau mai rar?
– Suntem într-un moment greu, foarte greu pentru literatură. Personal, puține lucruri mă mai interesează în România, și nu numai pe mine. E o repetiție înfiorătoare. Viața literară este aliniată mizeriei din jur spre o utopică afirmare . Mulți prieteni sunt preocupați de cum îmi administrez propria operă. Soluția lor ar fi să mă implic alături de personaje care au deja contracte cu lumea, cu realitatea. Pe moment, mă văd în alt tip de existență. Numărul mare de cărți scrise e ceva care mă sperie. Aș spune unor autori: opriți-vă ! Cred că viața, viața fiecărui om, este mult deasupra literaturii, artei, politicii etc. Detest această ideologizare indirectă prin gonflarea unor autori de către tot felul de grupuri politice sau editoriale, mi se pare o parte a corupției generalizate. Ori ești scriitor, ori galerie de stadion ! A folosi libertatea pentru a da la cap este o stare specifică societății românești, inclusiv a celei pretins literare. Nu știu cât ar trebui să scrie un poet, chiar nu am nicio părere în acest sens.
Nicolae Bârna, care ţi-a făcut fişa din „Dicţionarul literaturii…” editat de Academie, remarca omogenitatea tematică a volumelor tale. Cum scrii? Ai planuri, scrii la prima inspiraţie, revii?
– Ce pot să spun? Viața mea prin traseele ei, s-a aflat, fără intenția mea, la o continuă limită. Mă simt solidar exlusiv cu cei care au scris în Bărăgan, în Siberia, au trăit prin ei înșiși, au adus lumină în lume . Nu am rețetă, detest rețeta. Într-un alt secol mi-aș fi permis experiențe extravagante, garantat. Acum, după nazim, comunism, România, vreau să fiu mărturie. Scrisul este o experiență de răscruce. Omogenitatea la care te referi poate fi acel angajament interior fără de care tirania zilei ne-ar pulveriza.
Mda! Poetul are multe de spus dar si de ascuns despre perioada de dinainte de 1989. Episodul Medgidia, episodul scolii facuta in regim de securitate maxima, dupa ce nu a trecut examenul de treapta la un liceu din Neamt. Il salut, am fost colegi.