Plumbul zilei / Micii și junghiul comunicării

De două zile, subiectul local – ba chiar național – e caserola de mici cu suspiciuni de salmonella. Producător din Neamț, spun instituțiile statului, și de aici intervine nebunia: nu spunem care, că o fi, că o păți…

În primul rând, toți directorii ăștia de instituții plătiți din banul cetățeanului (inclusiv a celui care poate stă cu caserola de mici în frigider și mâine-poimâine riscă să consume un produs cu probleme) suferă serios. Păi dacă e o suspiciune extinsă la nivel național, spune frate care e producătorul și sortimentul, dă poza caserolei la presă să știe românul să-și ia măsuri de prevedere să nu ajungă ținându-se de burtă la Contagioase.

De vreo cîțiva ani, reprezentanții OPC, DSV și ai altor instituții ale statului invocă niște ordine idioate care îi obligă să țină secret numele firmelor unde găsesc probleme. Sau suspiciuni, mai elegant spus, că orice act de control poate fi contestat, nu reprezintă o sentință.

Nici eu nu cred că onor controlorii („amendatorii”) de meserie pot să se substituie instanțelor și să acționeze în afara prezumției de nevinovăție, dar secretomania asta puerilă (că oricum a aflat tot judeţul şi toată ţara despre ce producător e vorba) încalcă mai multe reglementări legale dar şi norme de bun simţ.

1. DREPTUL CETĂŢEANULUI LA INFORMAŢIE – cetățeanul român are tot dreptul să știe nu numai că se retrage un produs de pe piață ci și denumirea produsului, elemente de identificare de pe etichetă, numele firmei.
2. PRINCIPIUL TRANSPARENȚEI DECIZIONALE – administrația din România, ca parte a instituțiilor europene, este obligată să respecte ideea că funcționează în interesul cetățeanului. Excepțiile de la regula transparenței (care se referă la protejarea imaginii persoanei sau a secretelor de stat) nu pot acoperi interesele și manifestările vizibile sau invizibile din jurul unei caserole cu mici.
3. DACĂ FIRMA CÂȘTIGĂ APOI PROCESUL ÎN INSTANȚĂ? – acesta e un argument de doi lei folosit în ultimii ani directorii care ies public și se laudă cu statistici ale activității (să vadă cetățeanul, prefectul, ministrul etc cum muncesc ei), rapoarte pline de cifre dar din care lipsește subiectul. Adică cine a fost prins în off-side. Păi dacă tot există teama asta de ce vă mai lăudați prin conferințe de presă? Dar, de fapt, e la mintea cocoșului și în spiritul legii ca o firmă să poată contesta un act de control, să mai și câștige (a naibii și judecătorii ăștia care nu cer permisiunea de la directori puși politic atunci când dau o sentință). Dar nu cred că vreun patron sănătos la cap ar intenta proces și vreun judecător i-ar da dreptate dacă e vorba de un control corect și de o informație în spiritul legii (gen „în control, la firma X, am descoperit elemente care pot fi considerate indicii de încălcare a legii). Probleme cu procese (și despăgubiri pe imagine) au apărut atunci când unii „amendatori” s-au crezut și inspectori, și procurori, și judecători.
4. GENERALIZARE INCORECTĂ. După un astfel de control aflăm că s-a descoperit nușce la cateva brutării. Sau farmacii. Sau carmangerii. Informaţia fiind cenzurată, știrile din presă vor vorbi despre „Otrăvuri la brutăriile din județ”, „Furăciuni la farmaciile din Neamț”, „Salmonella în micii de la Piatra Neamț”. Este corect față de ceilalți brutari, sau farmaciști sau procesatori de carne care nu au nici în clin nici în mânecă cu subiectul? Evident că nu și e clar că această tehnică a preșului aruncat peste subiect de fapt nu protejează ci lovește mai larg, în extenso, pe toți cei din breaslă (a se vedea cazurile cu gripa aviară sau cu carnea de cal). Culmea e că acest rău uriaș e generat fix de salariații statului plătiți să apere economia românească nu să o îngroape.

S-ar mai putea spune multe despre cauzele care duc la aceste metode deficitare de comunicare ale unor instituții din județ. Inclusiv am putea cita din folclorul contemporan despre cum se dau amenzi la normă (plus bonus la portbagaj) și se trece în procesul verbal o aberație.

Aș vrea însă – pentru uzul firmei aflată acum în discuție dar și pentru alți directori care s-ar putea afla în situații similare – să dau un exemplu despre ce înseamnă comunicare în situație dificilă în sisteme mai performante, unde nu le e rușine să vorbească despre „reacție rapidă pe subiect dificil”.

La o cunoscută firmă coreeană – Sony parcă – acum vreo 25 de ani s-a întâmplat o tragedie. Supărat pe directorul care îl penalizase la leafă, un angajat a luat-o razna, a intrat cu un pistol în firmă, a împușcat vreo 15 angajați (12 au murit, 3 au fost răniți) și a fost arestat înainte de a se sinucide. Anchetă, presă, televiziuni, investigații.

După trei ore de la tragedie, în sala de festivități a concernului, cu banner mare în spate pe care scria numele firmei, directorul general și cel de comunicare au stat, cu informații și cu răspunsuri, în fața presei (a opiniei publice, de fapt). În esență au comunicat cam așa: da, s-a întâmplat această tragedie; pe moment, ce putem face financiar e să suportăm cheltuielile legate de înmormântare pentru victime şi costul spitalizării pentru răniţi; vom plăti tot noi cei mai buni avocați să apere agresorul; chiar dacă a făcut o mare tâmpenie are dreptul la un proces corect și noi, angajatorii, îi oferim acest sprijin; asigurăm burse de viață și de studii pentru văduve și orfani; la terminarea studiilor, copii victimelor și ai agresorului vor avea asigurate locuri de muncă în firma noastră; nu ne considerăm vinovați, ca firmă, pentru ce s-a întâmplat, ca oameni suntem alături de cei care au avut de suferit; ne simțim însă obligați să facem o reevaluare a stării psihologice a tuturor angajaților noștri și a relațiilor de subordonare.

Sunt convins că și firma din Neamț are o explicație pentru ce s-a întâmplat – poate că a greșit un angajat, poate că necazul vine de la un furnizor, poate etc.

Pe termen scurt, reacția „nu la noi” sau „nu comentăm” pare cea mai comodă. Pe termen mediu și lung, e fix tipul de reacție care va majora prejudiciul de imagine și financiar.

Daniel Vinca