Povestește o mămică al cărei copil termina clasa a 4-a și, pentră că plodișca „jumulise” două manuale, i s-a părut corect să achite nota de plată.
„Alți părinți mi-au zis că obiceiul e să te înțelegi cu doamna învățătoare. Eu nu mai aveam chef de astfel de înțelegeri mai ales că îmi dădusem seama, în cei patru ani de zile, că Doamna e în stare ca și pentru bună ziua să-și bage un ban în buzunar. Nu vă povestesc acum de fondul clasei, fondul școlii, bani pentru 8 Martie, bani pentru Moșul pentru Doamna, bani, bani, bani… – probabil că știți cum funcționează sistemul – ci despre canonul de a oferi unei școli de stat o justă despăgubire pentru două manuale distruse de copilul meu.
Mai întâi am zis că ideal ar fi să dau în loc manuale noi. M-am plimbat două zile prin librăriile din oraș, nu aveau manualele respective. Am mers la școală la doamna administrator și am zis că vreau să le plătesc. <Vai de mine, a susurat aceasta, de ce nu mergeți să vă înțelegeți cu Doamna Învățătoare, că e femeie de treabă?> I-am explicat că nu știu dacă Doamna are chitanțier, s-a uitat la mine ca la un avion și m-a trimis la secretariat. Altă doamnă acolo, dar aceeași întrebare – de ce nu merg la învățătoare să mă înțeleg cu ea? Eu, ca un catâr, o țin pe a mea, că instituția are o organizare administrativă care răspunde pentru bunuri, inclusiv pentru cărți și că vreau să rezolv treaba legal, nu prin înțelegeri personale. Mirată peste poate, secretara mă plasează la altă Doamnă. La Doamna Director. Repet ca o placă de patefon dorința. Vine întrebarea cu <înțelegerea> cu învățătoarea, explic, decent, că vreau să achit paguba față de Direcțiune ca să nu fie nicio problemă. Doamna Director clatină din cap de parcă ar sta în fața unui on care suferă de o boală incurabilă. Într-un final se îndură, deschide ușa de la secretariat și-i spune subordonatei să-mi ia banii și să anunțe la clasă că fiica mea nu are nicio datorie. <Dar chitanța?>, întreb eu, cu timiditate, în timp ce treceam deja pragul. <Chitanță?>, a întrebat Doamna Director și și-a scăpat ceașca de cafea pe haine. M-a pufnit râsul, am lăsat banii la secretară și am ieșit. M-am simțit răzbunată. Măcar banii negri pe care tot mi-i luaseră trebuia acum să-i dea să-i curețe fusta”, spune cititoarea noastră.
Vi se pare minor? 30 de lei pentru două manuale care apoi sunt raportate ca fiind în categoria plafonului de deteriorări anuale, nu e mare lucru, nu-i așa?
Dar, că tot e la modă să se vorbească despre bani negri și evaziune fiscală, încercați să înmulțiți fondul școlii (între 50 și 100 de lei) cu numărul de copii de la o școală mare din oraș. Pe un caz concret în care am dat deoparte un 15 la sută (cazuri sociale care nu au cum să plătească) am ajuns la un rezultat de două miliarde de lei vechi. Cazul e de acum câțiva ani când leul era și mai puternic.
Abia atunci am înțeles de ce sumedenie de Doamne și Domni din învățământ (nu toți dar destui) rup ușile la politicieni să fie numiți directori de unități de învățământ. Și or mai fi și alte motive, la fel de „pedagogice”, nu?
Daniel Vinca