Greu de scris, acum că nu mai este fizic printre noi, câteva rânduri despre bădia Tudose. Așa îi spuneam de ani buni. Din păcate, în ultima perioadă ne-am auzit tot mai rar și, mai mult doar la telefon.
Când suna el, de obicei o făcea prin secretara de la acea vreme care avea un stil inimitabil: „Domnul Viorel Tudose sa vorbească cu dumneavoastră”. Nici nu termina ultima silabă și-i făcea legătura. Discuția pe subiect era scurtă, apoi mă tachina. Avea un fel aparte.
Odată – discuția era față în față, cu mai mulți – dându-mi dreptate pe o ușoară controversă, a adăugat, cu miez: „Are dreptate. Știe. E de la Zănești, de pe hat!”. I-am întors-o întrebându-l dacă la Gârcina (unde văzuse el lumina zilei), e hatul mai finuț. Nu s-a supărat deși eu eram un puștan care abia descifra tainele unei știri de trei rânduri. El era Maestrul, eu novicele, dar avea un fel aparte de a umaniza relația cu mânjii de la ziar.
Nu ținea la titluri cu funcții și alte tinichele din astea. Prețuia în schimb sinceritatea și din tot acest amestec de relație specială, contre și sfaturi, am sfârșit spunându-i, în timp, bădia. Ne amuzam – ca doi „rurali” ajunși în „urban” – de impostura și falsitatea celor care uită de unde au plecat, ne irita, la fel demult pe amândoi folosirea abuzivă în sens peiorativ a cuvântului „țăran”.
Punea mai mare preț pe omul sfătos, serios, de la țară sau de la oraș, indiferent de școala din cv-uri dar priceput în ce face, decât pe filfizonii care își arogau titluri sau noblețuri fără fond. „Auzi-l, se dă intelectual, zicea despre un oarecare. Nu va fi niciodată așa, că intelectual înseamnă să ai intelect nu diplomă”.
Ieri dimineață, bădia Viorel a zis adio acestei lumi. Nu cred că a plecat însă din mintea și sufletul celor care l-au cunoscut de aproape pentru că, amintirile cu el sunt grele, consistente, aidoma literelor de plumb.
bădía m. gen. al luĭ, voc. bădie (d. badea). Mold. nord. Epitet respectuos adresat în popor de fratele mai mic celuĭ maĭ mare orĭ un copil unuĭ flăcăŭ. – În sud bîdia. V. nenea.