Până la venirea comuniştilor la putere, ziua de 10 mai era ziua naţională a românilor. Între anii 1866 şi 1947 (când a fost proclamată Republica Populară Română), regele, curtea, oştenii şi poporul participau, în biserici, la slujbe de laudă şi mulţumire, iar familia regală ieşea în mijlocul bucureştenilor, asistând la celebra bătaie cu flori de la şosea şi la focurile de artificii din Cişmigiu. Sărbătoarea se mai numea şi „ziua triplei coroane”, deoarece era legată de trei evenimente cruciale din istoria modernă a ţării.
În primul rând, pe 10 Mai 1866, Carol I a venit în Bucureşti, capitala României, unde a depus jurământul în faţa Parlamentului. Tot în această dată, dar în anul 1877, Carol I proclamă independenţa României. De asemenea, pe 10 mai 1881, Carol I a fost încoronat ca Rege al României. După 1947, regimul comunist a încercat să înlăture urmele monarhiei, mutând Ziua Independenţei României pe data de 9 mai. În sfârşit, să nu uităm că pe data de 10 mai 1877 s-a realizat practic unirea Principatelor cu Dobrogea.
Războiul de Independenţă al României (Războiul Ruso-Româno-Turc) din 1877-1878 a fost un pas important al României spre unificarea deplină. Folosindu-se de lupta dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, România şi-a declarat independenţa faţă de cele două mari puteri (puterea suzerană era Imperiul Otoman, iar puterea protectoare era Imperiul Ţarist), devenind o ţară importantă în Balcani. După aproape cinci secole de luptă împotriva dominaţiei otomane, proclamarea independenţei şi recunoaşterea internaţională a acesteia au înlăturat legăturile de subordonare faţă de Imperiul Otoman, punând capăt oricărei asupriri străine.
„Sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie…“
La acţiunile militare desfăşurate la sud de Dunăre au participat peste 52.000 militari români, din care peste 10.000 au pierit în încleştările de la Plevna, Rahova, Smârdan, Tatargik, Belogradcik şi Vidin. Ziarul „România liberă” din 3 septembrie 1877 subliniază eroismul ostaşilor români: „S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor! Împotriva întăriturilor păgâne, care zvârleau plumbi încinşi, ei şi-au aruncat piepturile înflăcărate. Au murit mulţi dar au murit ca eroi, au murit jertfindu-se pentru o patrie adevărată, pentru dreptatea trecutului glorios al României”.
Între numeroasele mărturii privind luptele purtate de ostaşii români pentru cucerirea independenţei noastre de stat se numără şi scrisorile expediate de pe front în anii 1877 – 1878 de către căpitanul Grigore Bănulescu, întors de pe front cu gradul de maior. Scrisorile sunt adresate soţiei sale şi evocă momente dramatice înregistrate pe tot parcursul războiului. Iată, spre ilustrare, un fragment din scrisoarea expediată în ziua de 31 august 1877, imediat după un mare asalt asupra Plevnei:
“Dragă Titza,
În scrisoarea aceasta nu vei avea mult de citit, căci din cauză că mă grăbesc să nu pierd poşta, trebuie să fiu mai scurt şi, prin urmare, pentru a termina scrisoarea mai iute sunt silit a-ţi scrie mai puţin. Dar îţi voi da, cu toate acestea, câteva noutăţi care cred că te interesează, căci ele tratează despre câmpul de luptă. Iată-le: în luptele de la 27, 30 şi 31 august au căzut următorii ofiţeri, parte morţi, parte răniţi; la 27 august au căzut răniţi căpitanul Morţun, care va pierde mâna, poate, şi locotenentul Marinescu din Reg. nr. 5 de linie şi sublocotenentul Hartel din artilerie, iarăşi uşor rănit. Din gradele inferioare au căzut peste 130, între care şi caporalul Iancu Pastia care, fiind grav rănit de o bucată de obuz (care i-a rupt pântecele) a murit peste trei ore în durerile cele mai mari, însă era de un curaj fără egal şi în ultimele momente a murit zicând: „Mor foarte vesel, căci poziţia (reduta) s-a luat şi sunt fericit că putui muri luptându-mă pentru ţara mea, frumoasa mea Românie“.
În luptele de la 30 şi 31 august, numărul ofiţerilor morţi şi răniţi se urcă la 55, între care maiorul Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, Cracalia, Panu Nicolae, Măcărescu, Buşilă şi Romano şi alţi foarte mulţi locotenenţi şi sublocotenenţi, ale căror nume nu le ştiu, iar grade inferioare au căzut aproape la 2000 cu morţi şi răniţi, din care 1300 la 1400 sunt răniţi şi restul morţi” (Dumitru Văcariu, „Noi mărturii privind eroismul ostaşilor români” în „Cronica”, nr. 48 (618), vineri, 2, decembrie 1977)
Regimentul 15 Dorobanţi, primit cu entuziasm la Piatra-Neamţ
Şi ostaşii nemţeni au contribuit la jertfa de sânge a armatei române, între aceştia aflându-se şi cei din cadrul Regimentului 15 Dorobanţi.
Regimentul 15 Dorobanţi avea reşedinţa la Piatra-Neamţ, din componenţa sa făcând parte două batalioane (la Piatra-Neamţ şi Fălticeni). În existenţa sa, Regimentul 15 a luat parte la toate cele trei războaie importante, de care a depins însăşi existenţa României.
Revenirea acasă a acestei unităţi militare, după încheierea Războiului de Independenţă, este consemnată în presa nemţeană din deceniul trei al veacului al XX-lea, mai exact în ziarul „Telegraful”:
„În ziua de 8 august 1878, sosi bravul regiment în Piatra. Oraşul era în mare ferbere. Garda Naţională, gimnaziul (e vorba de «Petru Rareş», n.n.), cu stindardele lor, şcoalele publice cu profesorii lor şi lumea de toate clasele aşteptau cu nerăbdare semnalul muzicei de pornire.
La orele 3 după masa, porniră cu toţii la bariera Bacău. Era mare entuziasm. Gorniştii Gardei Naţionale deteră semnalul. Prefectul Cortazi, Primarul Gh. Isăcescu și toate autoritățile așteptau cu nerăbdare sosirea bravului regiment, care sosește în frunte cu cu D-nii Maiori Macri, Jipa, căpitanii Leonte, Vasilescu, sublocot. Jormescu, Manolescu etc. Garda prezintă arma. Iar D-l Maior Macri (comandantul regimentului n.n.) se adresează d-lor Prefect, Primar, Protoiereului Nec. Conta etc., care-i felicită în numele orășenilor de bună venire.
Populația striga neîntrerupt: Ura! Trăiască bravul Regiment 15 Dorobanți! Apoi începu o ploaie de buchete și coroane din partea damelor locale, la toți soldații, pe care le-au înfipt pe baionete.
Astfel au sosit în piață, în fața Primăriei, unde aștepta foarte multă lume. În piața Primăriei se aranjă o masă mare, plină cu mâncăruri și băuturi pentru bravii curcani (Dorobanți). Muzica cânta Hora de la Grivița și Plevna.” (prof. Gheorghe Radu, în “Pagini alese din istoria judeţului Neamţ”, vol. I, Ed. Cetatea Doamnei, 2014, pag. 147)
Irina NASTASIU
