Anul acesta, se împlinesc 108 ani de la moartea lui Nicolae Grigorescu, unul dintre cei mai mari pictori români, fondator al picturii române moderne, alături de Ştefan Luchian şi Ion Andreescu.
Între 1859 – 1861, artistul pictează biserica de la Mănăstirea Agapia, lucrarea de executare a picturii interioare fiindu-i încredinţată pictorului de către Maica Stareţă a Mănăstirii Agapia, Tavefta Ursache. Aceasta se convinsese de talentul pictorului, după ce văzuse o icoană mare cu Maica Domnului, pictată de Grigorescu, icoană ce se află şi astăzi în muzeul mănăstirii.
Modelele lui Grigorescu: preoţi, călugăriţe, copii şi ţărani
La doar 20 de ani, Nicolae Grigorescu reuşeşte să făurească la Agapia o operă nemuritoare de mare valoare, îmbinând cu succes tradiţia bizantină cu stilul neoclasic şi cu arta populară românească.
În realizarea figurilor de sfinţi, Grigorescu a luat drept modele preoţi slujitori ai mănăstirii, călugăriţe, ţărani, copii sau diverse persoane aflate în trecere prin mănăstirea Agapia. Tocmai de aceea, icoanele din catapeteasmă, tablourile şi compoziţiile murale sunt realizate într-o manieră realistă, apreciată de critici drept „un stil românesc al picturii religioase”. Vivacitatea chipurilor şi a coloritului, mişcările pline de graţie, de omenesc şi de dinamism reprezintă doar câteva din caracteristicile picturii lui Grigorescu.
În interiorul bisericii pot fi admirate compoziţii originale, cum ar fi: „Drumul Crucii”, „Rugă în grădina Ghetsimani”, „Punerea Mântuitorului în mormânt”, „Cina cea de Taină”, „Tobie părăsit de înger”, „Intrarea Mântuitorului în Ierusalim”, „Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul Iisus”, „Crucea cu Mântuitorul răstignit” etc.
Lucrarea cu cea mai mare valoare artistică din întregul ansamblu de picturi de la mănăstirea Agapia o reprezintă „Icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe”. Având drept model o ţărancă din satul Filioara, pictorul reuşeşte să redea chipul românesc al Maicii Domnului, cu trăsăturile şi atitudinea de mamă ţărancă din Moldova.
„Se vede treaba că zugrăvitura era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau şi mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinţii erau vii: stam cu sfială înaintea lor şi eram încredinţat că şi ei se uită la mine, mă aşteptam să-i aud vorbind, să-i văd mişcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze”, spune Grigorescu.
Inspirat din compozițiile vestiților pictori ai Renașterii (Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci), Grigorescu a pictat icoane ce ating perfecţiunea tehnică, o parte dintre acestea fiind catalogate drept opere reprezentative ale stilului neoclasic în arta românească.
În ceea ce privește pictura murală, s-a spus că vastele compoziții ce acoperă partea de deasupra pereților, bolțile, cupolele, pandantivii și arcurile ce separă diversele părți ale bisericii reprezintă o formă de artă nemaiîntâlnită la noi până atunci.
„Sfinţii lui Grigorescu sunt vii…”
„Sfinţii lui Grigorescu sunt vii, omeneşte vii, şi destul de sfinţi prin expresia de bunătate, de îndurare şi de evlavie pe care pictorul a ştiut să le-o dea, fără să-i desfigureze, fără să-i bizantinizeze prea mult, înţelegând instinctiv că un sentiment ceresc nu poate decât înfrumuseţa o figură omenească. De altfel, încă de pe atunci el nu lucra decât având înaintea lui un model viu, care să-i dea figura şi atitudinea cerută. Pentru sfântul Gheorghe de pe una din dverele altarului i-a pozat profesorul de la Iaşi, Miltiade Toni — un tip de frumuseţe; pentru Maica Domnului, cutare femeie din Filioara; băieţaşul unui dulgher — pentru copilul Iisus; iar cutare măicuţă, uitată de vremi, slabă, cocoşată şi zbârcită ca un hrib, cată azi cu jale la sfânta Varvara, îşi vede tinereţea ei acolo, aidoma gura şi ochii ei de-acum cincizeci de ani, şi zice oftând: «Mare dar ş-aista, Doamne. Eu am să fiu oale şi ulcele, ş-aici… tot aşa am să stau.» (…)
Cum intri în biserică, e în dreapta un sfânt Vlasie, în picioare, aşteptând parcă un cuvânt, un semn, o minune de la Dumnezeu, gânditor, senin gânditor, în atitudinea lui cuvioasă de schivnic, pe care nici o bucurie lumească nu-l mai ispiteşte şi nici o suferinţă nu-l mai tulbură. E atâta viaţă cucernică în figura şi în toată fiinţa acestui bătrân, de-o uimitoare putere de adevăr, de armonie şi de unitate în cele mai mici amănunte, încât, dacă n-ai şti, dacă nu ţi-ar spune pisania bisericii de cine şi când e zugrăvit, greu ţi-ar veni să crezi că e opera unui tânăr de douăzeci de ani, care nu făcuse nici o şcoală, care n-a văzut un muzeu, care în afară de vechea carte a zugrăvilor, nici un fel de dumerire n-a avut de la nimeni. Şi în toată pictura acelei biserici se vede aceeaşi deplină înţelegere a lucrului, aceeaşi hotărâtă personalitate în factură. Partea omenească a sfinţilor i-au dat-o ţăranii din sat — adevărate documente de figuri ale neamului nostru — iar partea divină i-a dat-o sufletul lui. Întocmai ca maiştrii cei vechi a muncit el acolo, în biserica aceea, închinându-se fiecărei clipe, puind o rugăciune în fiecare urmă de pensulă — şoapta de foc a neliniştii, a frigurilor, a tuturor îndoielilor ş-a tuturor speranţelor tinereţii lui, neştiutoare de ce-i pe lume.” (Alexandru Vlahuţă – „Agapia”)
Irina NASTASIU