Dumitru Bezem – pictorul anului 2013
Dumitru Bezem a fost ales de către colegii lui de breaslă pictorul anului 2013. Distincţia i-a fost oferită la ultima mare expoziţie care încheie anul – “Salonul de iarnă”, organizat de Uniunea Artiştilor Plastici Filiala Neamţ şi încununează nu doar activitatea din acest an a renumitului pictor, ci şi cei 45 de ani de inspiraţie artistică.
Reporter: Ce înseamnă această distincţie pentru Dumitru Bezem?
Dumitru Bezem: La final de an obişnuim să ne bucurăm între noi, dar şi publicul amator de artă din oraş cu această expoziţie. La vernisajul expoziţiei a fost făcut anunţul, am primit acest premiu cu emoţie şi cu respect faţă de efortul colegilor mei care cred că au depus o activitate susţinută. Premiul nu este numai al meu, ci şi al colegilor mei. Când se decernează un astfel de premiu sunt luate în considerare activitatea, numărul de expoziţii şi valoarea artistului. Eu am mai primit un premiu de excelenţă la Salonul Lascăr Vorel, a fost un an plin pentru mine, am împlinit 66 de ani în această toamnă şi dacă aş scădea anii de studiu, restul ar însemna activitatea mea artistică.
Rep.: Da, 45 de ani de activitate este ceva remarcabil. Dar, dacă tot aţi amintit, enumeraţi expoziţiile de anul acesta, fie că au fost personale sau de grup.
D.B.: Am avut numeroase participări, am început cu o expoziţie colectivă la parlament, apoi la galeriile Teatrului de comedie din Bucureşti, o expoziţie la Budapesta în cadrul activităţilor culturale pe care le organizează Institutul Cultural Român, la Braşov tot colective, şi în fine peste 5 expoziţii personale ceea ce cred că e un record pentru mine personal. A fost, într-adevăr un an de intensă activitate. De altfel, mi-am propus de când am ieşit la pensie din activitatea didactică, să lucrez în fiecare zi.
Rep.: Şi aţi reuşit să vă îndepliniţi acest deziderat, să lucraţi zilnic?
D.B.: Cred că da. Asta făceam şi înainte, dar acum e necesar să-mi dedic majoritatea timpului picturii. Aveam o deviză în atelier – “Pictura e o rană care nu se vindecă niciodată” – pentru că pictura, ca şi credinţa, sunt răni care nu se pot compensa niciodată prin nici un fel de tămadă decât aceea a aplecării cu smerenie asupra unui soi de meditaţie care în ultimă instanţă are şi acest efect productiv. Eu aşa şi gândesc, într-o adâncime a sufletului, că şi poporul nostru e predestinat să creeze tot timpul.
Rep.: E o rană plăcută, să fii “nevoit” să pictezi în fiecare zi.
D.B.: Da o purtăm aşa, nevindecabilă, cu mare onoare.
Rep.: Este important pentru un artist ajuns la o asemenea experienţă şi o activitate îndelungată ca a dumneavoastră să aibă un anumit ritm?
D.B.: Da, este. Numai că individul nu poate dicta în acest sens. Suntem supuşi unui demers care stă sub presiunea timpului, a conjuncturilor, a unor vicisitudini, dar după o vreme lucrurile acestea devin mai puţin importante. Acum vorbim despre ritm, despre timp, într-un moment al anului mai deosebit, în care ne gândim la ce am realizat, ar trebui să ne facem urări, să ne zâmbim şi să ne propunem ca la anul să fim mai frumoşi!
Rep.: Dacă tot suntem în acest moment sensibil din an, poate ar fi potrivit să vă uitaţi în urmă şi să vedeţi dacă există vreo tuşă în viaţa dumneavoastră de artist care să necesite o altă tentă…
D.B.: Da, te gândeşti la nevoia unui accent sau a unor tuşe care să pună cu înţelepciune în valoare nişte calităţi. Mă refer la respectarea tradiţiei, la bunul simţ în autoevaluarea faptelor bune, la promovarea gândului şi a faptei bune. Lucrurile astea fac parte din conţinut, forma contează mai puţin. Un artist dacă nu are o cultură, plastică în special, dar şi o cultură care să-i permită să funcţioneze pentru semeni ca o punte de legătură în ideea unei comunicări perpetue, pentru că acesta este rolul artei. Asta am învăţat de la Eminescu, cel care spune că demersul artistic este fundamentul susţinerii unor valori naţionale, acum sunt uitate perceptele lăsate de marele nostru poet. Eu mi-aduc aminte că am primit acum câţiva ani premiul de excelenţă de la ziarul dumneavoastră şi mă bucur, am acea diplomă în atelier, şi-mi aduc aminte că în acea perioadă se instituiau premiile exact pentru a pune în valoare fapta bună individuală, sau colectivă. Eu aceste premii nu mi le asum individual, pentru că dacă n-aş fi fost înconjurat de semeni de bună credinţă poate nu le-aş fi luat sau poate n-a avut greutatea pe care le-o puteam da la acel moment.
Cristina IORDACHE