Pictorul Ioan Popei şi terapia prin artă: “Am simţit că icoana Mântuitorului mă vindecă…”

04/07/2014

interviu popeiCunoscut şi îndrăgit de colecţionarii din lumea întreagă, pictorul nemţean Ioan Popei vede în artă o formă de terapie. Într-adevăr, privind tablourile sale, pline de lumină şi căldură, simţi că ceva din rănile sufleteşti, provocate de zbuciumul lumii în care trăim, se vindecă. Recunoscut, în anii de după Revoluţie, ca fiind cel mai bun pictor de icoane din ţară, Ioan Popei abordează

acum cu predilecţie pictura de  şevalet, alegând cu grijă culori ce par nepământeşti, rupte parcă din frumuseţea Raiului.

 

* “Am dezgropat şi morţii din cimitir!”

 

Rep.:  Domnule Ioan Popei, vorbiţi-ne despre începuturile carierei dumneavosatră de pictor.

Ioan Popei: Pictura a fost o pasiune din copilărie. Mi-aduc aminte că am avut şi ceva necazuri din cauza asta pentru că, în timpul orelor, în loc să mă concentrez la lecţii, făceam portretul profesorului… De asemenea, la „Gazeta de perete” a şcolii se aflau caricaturile pe care le făceam, spre exemplu, sătenilor care aveau diferite „metehne”. Am avut necazuri şi din cauza asta… În plus, desenam tot ce mi se părea interesant, văzând dincolo de ceea ce se vede, cum spun artiştii. Apoi, însă, am mers în altă direcţie. Mama a vrut să mă facă pădurar sau preot, acestea fiind considerate meserii foarte bănoase. Eu mi-aş fi dorit mult să merg la Liceul de Artă din Iaşi, însă ai mei confundau meseria de pictor, cu cea de zugrav, şi nici nu au vrut să audă de aşa ceva. Am intrat până la urmă la Liceul de Chimie din Piatra-Neamţ, în paralel continuând să pictez. Pentru că mă pasiona atât de mult pictura, nu am reuşit să mă dedic altei meserii. De aceea, am schimbat nenumărate locuri.

Rep.: Care au fost cele mai inedite munci pe care le-aţi făcut?

I. Popei: Am lucrat şi la Săvineşti, am lucrat şi în mină, am lucrat şi în construcţii. Am dezgropat şi morţii din cimitir!

Rep.: Totuşi, nu aţi renunţat la pictură…

I. Popei: Nu, însă nu eram preocupat să am succes în pictură, succesul a venit treptat. Pictura devenise ceva obsesiv. Am început să particip la diferite concursuri şi tabere de creaţie, expunând atât în ţară, cât şi în străinătate. Munca a contat foarte mult. Asta încerc să le explic şi tinerilor artişti, că munca reprezintă 90%, iar talentul doar 10%.

 

Cel mai bun pictor de icoane din ţară

 

Rep.: Sunteţi considerat cel mai bun pictor de icoane din ţară. Când v-aţi apropiat de acest gen de pictură?

I. Popei: Începusem înainte de Revoluţie să pictez icoane. Am avut o suferinţă în viaţă şi căutam spiritualitatea. Aşa am început să fac icoane. Am vrut să pictez un Iisus mare şi am început mai întâi pe bucăţele de lemn, dar nu-mi ieşeau aşa cum vroiam eu. Apoi mi-a picat în mână „Erminia picturii bizantine”, un manual care se găsea foarte rar pe vremea lui Ceauşescu şi pe care l-am primit de la cunoscutul preot şi pictor nemţean, Varahil Moraru. Aşa am început să lucrez mai profesionist. Am fost marcat de pictorul rus Andrei Rubliov şi de celebra lui icoană, „Sfânta treime”. Treptat, icoanele mele au început să aibă succes, mai ales peste hotare, de unde primeam mereu comenzi.

Rep.: Aveţi un sfânt anume pe care vă este drag să-l pictaţi?

I. Popei: Da, pe sfântul Ioan Botezătorul, care este foarte expresiv şi pe care l-am pictat de foarte multe ori, şi, bineînţeles, pe Hristos. Până la urmă, după ce am eşuat multă vreme, am reuşit să-L pictez pe Iisus pe o poartă mare – a unei măicuţe care-mi era vecină şi alături de care am copilărit. Mulţi ani am păstrat această icoană pentru mine, pentru că am simţit că mă vindecă. Am pictat pe ea un chip terapeutic al Mântuitorului, această tendinţă de a spiritualiza în mod exagerat chipurile venind, probabil, din acea suferinţă a vieţii mele…

Rep.: Aţi simţit în mod concret efectul vindecător al celei icoane?

I. Popei: Da, pentru că, privind-o, am fost capabil să judec normal şi să o iau pe o cale mai bună.

Rep.: Acum ce pictaţi?

I. Popei: Pictez şi icoane, dar mai rar. Le-am întrerupt, din cauza unor probleme cu vederea, medicul recomandându-mi să nu mai forţez ochii pictând icoane şi miniaturi. Acum pictez flori, peisaje, portrete, orice, în funcţie de inspiraţie.

Rep.: Ce părere aveţi despre noile tendinţe din artă, despre aplecarea unei anumite categorii de artişti către vulgar, grotesc, trivial?

I. Popei: Într-adevăr, se remarcă o anumită tendinţă către violenţă şi în artă, ca şi la nivelul întregii societăţi, de altfel. Spre exemplu, un pictor român din Anglia a vândut recent o pictură cu un milion şi jumătate de euro, tema fiind foarte violentă. Probabil că există o anumită piaţă, la nivel înalt, unde asemenea artişti îşi găsesc locul, pictând, spre exemplu, oameni cu gâtul tăiat… Însă nu cred că este vorba despre un curent artistic.

Rep.: Ce v-aţi propus, pe plan artistic, în perioada următoare?

I. Popei: Lucrurile cred că vin de la sine, eu sper să am timp liber şi să pot lucra, căci dorinţele nu se pot planifica. Munca îmi dezvăluie ce trebuie să fac. Sunt un pictor liber, nu merg pe ideea de competiţie. Eu concurez doar cu mine însumi.

Interviu realizat de Irina NASTASIU