Perechea dominantă

31/07/2018

* Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Pe parcursul activității mele ca psiholog clinician și ca psihoterapeut individual și de cuplu, am observat că într-un procent destul de mare, majoritatea cuplurilor care au venit la mine se confruntau cu problema de dominare și de autoritate a unuia dintre ei față de celălalt. Au fost cazuri în care, persoana autoritară, surprinzător, a ajuns la o dominare atât de puternică, astfel încât ori s-a speriat de puterile și acțiunile lui față de soție (folosind agresivitate fizică, verbală, umilință și abuzuri psihologice) ori a ajuns la un moment de plictiseală și cu sentimentul că nu mai are motivație. Au fost și cupluri care au venit după inițiativa perechii pasive, care a simțit că a ajuns la capătul răbdării, cu pasivitatea și compromisurile pe care le-a făcut față de perechea autoritară când și-a spus că nu mai poate să trăiască așa. Sentimentul de umilință și încrederea de sine scăzută i-a adus la capătul existenței din punct de vedere psihic. Chiar în ultimul minut, ultima clipă, prin încurajarea dată de cineva apropiat, a prins forță și putere ca să ceară ajutor psihologic.

Cum putem să explicăm acest fenomen de dominanță și de autoritate unul față de celălalt în viața de cuplu? De ce acest lucru este mai frecvent în instituția familiei decât în mod obișnuit în alte situații?

Ca să înțelegem acest fenomen trebuie să definim la început cuvântul autoritate și expresia autoritate în cuplu. Dominanța și autoritatea reprezintă o nevoie exagerată de a deține controlul. Când vorbim de control noi ne referim la toate domeniile vieții: financiar, de mobilizare, cultural și multe altele. Există o scală de a controlului care se sfârșește cu pierderea libertății în totalitate și dependeță obsesivă. Această dominanță se leagă și de puterea fizică și psihică, când o persoană folosește toate instrumentele să obțină controlul asupra perechii sale. De multe ori, folosește elemente fizice, de forță, de umilință, de abuz psihologic, când o insultă, când o face neputincioasă, până când o are la mână în totalitate. De alte ori, amenințările ascunse și neascunse, frica indusă puternic în celălalt, duc la o paralizie a voinței. Interesant este că relația de dominanță puternică este progresivă în timp, se dezvoltă și când nu se oprește la timp, riscul este să devină din ce în ce mai gravă, până la anihilarea celuilalt.

Ca să înțelegem acest fenomen mai bine, o să încep cu partea socio-antropologică ce ne arată că viața cuplului este foarte dinamică. Până înainte cu 60-70 de ani exista o constructie clară de patriarhat, cu familie extinsă. Trecerea de la familia patriarhală la o familie nucleară în care dominanța aparține ori trebuie să aparțină în mod egal, a creat foarte multe probleme în viața de cuplu. Schimbările nu au fost ușoare la foarte multe perechi. Unele dintre ele au fost nevoite să folosească toate mijloacele de a continua dominarea relației. Cu cât lumea se schimba și familia se schimba, așa persoana respectivă trebuia să folosească un efort psihologic exagerat ca să continue să rămână dominator.

Procesul de dezvoltare pshihologică a individului trebuie să conțină două feluri în evoluție: 1. Dezvoltarea individuală, tăierea cordonului ombilical fizic și psihic încet-încet, să ne despărțim de autoritatea părintească, cea care ne-a crescut, și să dezvoltăm în noi o autoritate interioară relaxantă, ca să ne putem simți autonomi și liber. Să devenim, cu timpul, noi înșine părinții nostri. 2. Procesul de socializare care este condus de societate, trebuie să ne facă să fim persoane sociale și să fim o parte în pereche sau grup. Acest lucru depinde de abilitățile noastre, să ne simțim bine când suntem împreună, să iubim pe alții și să recunoaștem că omul de lângă noi este o parte a perechii sau grupului în care coexistăm. Acest lucru se poate face când am trecut prima fază cu succes. Abia când ne iubim pe noi înșine avem posibilitatea să iubim și pe alții.

Cu câteva zile în urmă am stat și am analizat cu soția mea într-un mod corect și sincer felul cum mă poziționez eu astăzi, ca om și profesionist, față de terapia individuală și față de terapia de cuplu.

Soția mi-a atras atenția că simte că în ultimii ani, succesul meu în terapia individuală este mult mai mare decât cel din terapia de cuplu. I-am răspuns: există câteva metode de a trata probleme de cuplu. Una este să nu iei în evidență problemele tale personale și să mă ocup ca psiholog de probleme existențiale și să încercăm să dăm răspunsul, iar persoanele din cuplu să lucreze unul cu celălalt ( am observat că, din păcate, majoritatea cuplurilor până nu își rezolvă problema personală nu sunt dispuse să intre în problemele lor, să le resolve. Ele folosesc mecanisme de apărare a teritoriului lor, a personalității lor, baza principală pentru fiecare om. Există posibilitatea să tratez problemele individuale a fiecăruia din cuplu când amândoi sunt unul lângă altul, când nivelul pregătirii intelectuale și psihologice nu sunt depărtate. Tot timpul unul din ei simte că este văzut mai prost decât celălalt. În acest caz, metoda mea este să încerc să rezolv problemele personale și când omul se simte mai bine cu el însuși el, încet-încet poate să-și trateze și problemele de cuplu).

În concluzie, o să le fie greu să se iubească unul pe celălalt fără frica de faptul că identitatea lui personală poate fi lovită mai tare.

Unii psihologi spun că primul lucru pe care trebuie să-l facă persoana este să înfrunte teama existentialistă de “nu a fi”. Cu alte cuvinte “eu exist numai dacă eu domin”. Așa își măsoară existența. A doua reușită este înfuntrarea temerii propriei identități sau trecerea de la „Eu sunt bine cu mine și mă simt bine cu mine și când nu o să mă iubească alții” (aceasta este prima înfruntare ) și „Eu pot să iubesc pe alții fără să-mi fie teamă că nu sunt iubit”. A iubi pe altul este o teamă mare pentru că eu trec de la individualitatea mea, la persoana de lângă mine. În acest caz, recunosc că eu îmi descopăr în mine faptul că sunt dependent de el pentru a-mi împlini nevoile psihologice cum ar fi protecția primită, înțelepciune, plăcere, cunoștințe etc.

Este foarte bine și foarte plăcut să fi singur. Dar, surprinzător, cercetările din ultimii ani ne arată că este mult mai plăcut să fi cu cineva. Sunt situații în care a fi singur îți creează o plăcere și o trezire mai mare, cum ar fi, din punct de vedere sexual, masturbarea. Dar, când e vorba de plăceri și satisfacții psihologice, se primește mult mai mult când faci dragoste cu perechea iubită. Omul este animal social care s-a obișnuit pe parcursul a milioane de ani să trăiască unul lângă celălalt. Într-adevăr, cultura capitalistă favorizează individualitatea. Și noi plătim un preț mare pentru acest lucru: procentajul mare de divorțuri, de persoane care nu se căsătoresc. Și singurătatea o plătim mult mai puternic când rata anxietății și depresia a crescut în rândul ultimelor generații.

Ca să înțelegem un pic mai bine persoanele autoritare în viața de cuplu, trebuie să spunem că autoritatea este o tehnică interesantă care ne-a făcut pe noi să confruntăm realitatea pe care n-am acceptat-o și nu o putem accepta în mod evident, pe partea a doua, cea a socializării și coabitării.

După ce am observat că dominarea în cuplu este rezultatul dezvoltării psihologice defectuoase, încerc să dau o explicație psihologică de unde a pornit această problemă. Aici ajung la viața copilului, când până la un an de zile, el este dependent în totalitate de părinții lui și de autoritatea părintească. În această perioadă noi creăm copilului o viziune că el este totul pentru noi și el interpretează acest lucru că el este centrul pământului și prin el toate lucrurile trec (faza egocentrică – narcisistică). Încet-încet, părinții trebuie să-l ajute să treacă de la o fază în care el este centrul universului, la cea de a doua, în care este el este unicat. Cu alte cuvinte, dacă până la un an și jumătate el este singur în inima mamei, mama trebuie să îi arate că sunt mai multe persoane în inima ei dar fiecare dintre ele este unicat. Din păcate, mulți dintre părinți greșesc și nu știu să gestioneze această situație și îl lasă să ajungă la grădiniță și acolo, pentru prima dată, el se confruntă cu realitatea de a nu fi singur și de a vedea ce valoare adevărată are el comparativ cu alți copii.

Mama, care se depărtează în timp de copil, trebuie să-i arate în continuare iubirea ei. Dar, de multe ori, ea greșește când arată că preferă pe altcineva, alt copil, iar el înțelege că nu mai este unicat. În acest caz, copilul, ca să elimine rușinea și neplăcerea, își creează o stare de dominanță ca să-și demonstreze lui însuși că el este și continuă să fie cel mai puternic din lume (vezi povestea biblică Cain și Abel, Dumnezeu și răzbunarea lui Cain). Acest copil care simte o lovitură de orgoliu intră într-o stare de temere, de frică și de intimitate excesivă. Copilul autoritar reacționează într-un mod agresiv la toate evenimentele de deprendență între el și alții. El încearcă să-și valideze existența lui psihologică prin faptul că face un efort deosebit să-și înfrunte adversarul ca să nu simtă că el este sau nu dependent de el. Și tot din acest motiv, o face într-o formă superficială, pentru că în spatele acestei autorități se ascunde frica puternică, asemănătoare celei a unui om care încearcă să-i facă altuia tot ce vrea, numai ca să nu fie respins. Așa că, dacă trebuie să concluzionăm, autoritatea nu vine din putere, vine mai mult din frică, din frica de a nu fi, despre care vorbeam mai sus, și teama de a nu fi respins.

Această persoană autoritară prin dominanța lui învinge și nevoia de a-și exprima adevăratele lui stări de fapt: teama, vinovăția, rușinea și ura.

Sunt cazuri , din păcate, în care, pe parcursul anilor, relațiile s-au transformat de la autoritate-pasivitate la sado-masochism în relațiile sexuale. Cu alte cuvinte unul din cuplu și-a luat atribuția de a fi pe lângă autoritar , și sadic, pe când perechea lui se transformă în masochist, acceptă și are și plăcerea de a primi lovituri fizice și psihice. Ăsta este un alt caz, despre care o să discut într-un alt articol.

După cel de al doilea război mondial, mulți psihologi s-au ocupat de conceptul persoana autoritară. Oare există un astfel de concept? Interesant este că unul din psihologii renumiți, Gordon Allport, a descoperit un tip de om pe care îl denumește omul cu personalități autoritare. Acesta este foarte rigid, ideile și valorile lui sunt depășite, nu acceptă să facă o mișcare care să îl scoată din comoditate, are scaunul lui la masă și prezintă o atitudine negativistă față de persoane slabe, minorități și alte grupe rasiale. Și pe deasupra, se crede și atotștiutor (în anii 60 în America s-a rulat un serial TV bazat pe acest tip de individ, Msr Benkel). Acest psiholog spune că persoana autoritară este născută cu acest temperament și caracteristici. Eu tind să cred că anumite aspecte de caracter plus viața de zi cu zi la care se adaugă interacțiunea cu perechea lui, creează acest tip de comportament.

Schimbarea este foarte grea. Individul autoritar refuză tratamentul psihologic și este nevoit să ajungă la doctor numai când perechea lui îl forțează. Am avut un caz -o pereche în care el era foarte autoritar față de ea, în toate domeniile de viață. Când a ajuns la 55 de ani, a făcut AVC, a rămas paralizat pe piciorul drept și mâna dreaptă. Schimbarea situației fizice l-a făcut fără să vrea, să fie dependent total de soția lui. Aici, soția lui s-a hotărât să se răzbune pe el până a ajuns la mine, să tratăm problema. Dacă observați la cineva din familia voastră că autoritatea este pe primul loc, trebuie să vă gândiți bine dacă nu cumva trebuie să apelați la un psiholog.

Dedic acest articol tuturor clienților mei dragi din trecut și prezent care citesc articolele mele și învață din ele.