Pensiile parlamentare, între dispreț și antagonizare

În orice democrație, instituția legislativă reprezintă un fundament, prin raportare la puterea executivă și la cea judecătorească. Această realitate nu înseamnă nici o ierarhizare, nici o supremație a primeia față de celelalte două. Ceea ce leagă, însă, la modul specific puterea legislativă de esența democrației este faptul că Parlamentul simbolizează ideea de suveranitate a poporului. De 25 de ani, în România asistăm la o realitate, cumva, paradoxală: deși participă la scrutinurile electorale legislative într-un procent rezonabil, românii au cea mai mică încredere în instituții esențiale ale democrației, așa cum sunt Parlamentul și partidele politice. Iar asta se întâmplă fără deosebire ideologică, o realitate cumva de înțeles, dat fiind faptul că cei care devin parlamentari ca urmare a unei selecții pentru candidaturi operată la nivelul partidelor politice, urmată, evident, de votul electoratului, adeseori dezamăgesc: fie au o prestație foarte slabă în instituția legislativă, fie au inițiative legislative în veritabil răspăr cu interesul public, fie se implică în diferite mașinațiuni oneroase, fie nu-și mai bagă în seamă alegătorii, ajungând prin colegiul în care „s-au ales” din an în paști etc. Pe acest fond, al unui dezinteres total față de cei care i-au trimis în fotoliile parlamentare – deși, în mod evident, există și excepții, puține, ca orice excepție – devine, deci, firească neîncrederea manifestată în instituția legislativă.

În asemenea condiții, cum s-a dovedit și recent, să introduci pe agenda publică o temă precum necesitatea majorării pensiilor parlamentarilor, printr-un proiect de lege susținut mai cu seamă de senatorii PSD și de aliații lor, poate însemna o foarte gravă decuplare de la realitatea socială a României de azi. Pe de o parte, riști să afunzi și mai tare în necredibilitate o instituție și așa considerată a fi încărcată de suficientă dezonoare; pe de altă parte, riști să subminezi și mai mult raportarea la una dintre instituțile esențiale ale democrației, în condițiile în care vorbim despre o democrație insuficient consolidată și în condițiile în care singura alternativă la discursul democratic este – așa cum vedem și în destule alte state europene – populismul găunos. Acționând „în bloc” pentru a-și majora pensiile și reușind să „agațe” și semnăturile unor parlamentari „rătăciți” ai opoziției, senatorii PSD au aruncat încă o pată pe obrazul unei instituții pe care și așa majoritatea românilor o privește ca pe o trambulină spre marea corupție. În condițiile în care pensiile din România, așa mici cum sunt, abia pot fi susținute de o mică masă activă de oameni care muncesc mai cu seamă în mediul privat, în condițiile în care trei milioane de români muncesc în afara țării pentru a-și susține familiile de aici, în condițiile în care producția abia se mișcă iar consumul pe bază de importuri are tendințe de creștere, făcând ca „dezvoltarea economică” să fie una „gâfâită”, a propune majorarea pensiilor parlamentare în funcție de numărul de mandate deținute este, cred, un act lipsit nu doar de minimala responsabilitate socială, ci și de minimalul bun-simț.

Se adaugă, la acestea, disprețul față de alegători, mai cu seamă când un domn senator explică, doct, că o pensie majorată ar reprezenta o „compensație” pentru deficitul de imagine al instituției și pentru decredibilizarea acesteia cauzată de mass-media, iar o doamnă senatoare afirmă, nonșalant și ingenuu, că dacă ar fi să trăiască din salariul actual pe care îl are ca parlamentar, nu ar avea bani nici măcar spre a-și plăti coafeza. Sigur, ne-am putea întreba ce meserie, au, de fapt, acești oameni, cocoțați în fotoliile alea pentru a lucra în sensul beneficiului public? Ne-am putea întreba, în același sens, ce ar ști ei să facă, efectiv, practic, dacă nu ar mai fi parlamentari? Dar nu acesta e fondul problemei. Problema autentică este dată de faptul că disprețul vădit pe care parlamentari de generații diferite l-au manifestatîn acești 25 de ani a antagonizat societatea românească prin pretențiile lor pecuniare și a alterat nu doar încrederea în instituția legislativă, ci, mai grav, încrederea în democrație ca atare. Este un cost pe care, din câte se pare, parlamentarii nu și-l vor asuma vreodată. De vină va fi, ușor de bănuit, tot „poporul”, prea lipsit de „conștiință civică” pentru a pricepe despre ce-i vorba în chestiunile astea de „politică înaltă”.

Dan Misăilă