*Moș Gheorghe Lazăr a locuit 26 de ani în turnul de lângă biserica Domnească * a devenit echivalentul termenului de „pelerin” în România antebelică * unii din ucenicii lui au ajuns stareți de mănăstiri * comuniștii au interzis să se mai vorbească public despre istoria „pelerinului desculț”
A „profesionalizat” în România termenul de pelerin ortodox. Timp de 26 de ani a avut „cartierul general” în Turnul lui Ștefan cel Mare, unde a locuit cu îngăduința preoților parohi. De aici pleca lunar în două-trei pelerinaje la mănăstiri din Moldova dar și din restul țării, dar niciodată nu lipsea mai mult de câteva zile.
Turnul lui Ștefan i-a devenit casă în anul 1895 și Dumnezeu a făcut să fie găsit fără suflare pe 15 august 1916, tot în încăperea de aici pe care o transformase într-o adevărată chilie.
Moşul Gheorghe Lazăr, pelerinul roman
Moşul Gheorghe Lazăr a rămas in inimile celor care l-au cunoscut, mireni şi monahi, drept un sfânt al zilelor noastre, un model al adevaratului pelerin român. Cinstit ca sfânt nu numai in Romania, ci şi la Muntele Athos, Moșul Gheorghe Lazăr a fost un om al rugăciunii și al nevoințelor celor duhovnicești. Acest mirean carismatic, care a primit de la Dumnezeu darul rugăciunii neîncetate și pe cel al discernamantului duhovnicesc, a avut ca ucenici numeroşi monahi, între care Părintele Ioanichie Moroi (ajuns stareţ al Mănăstirii Sihăstria) si Protosinghelul Damaschin Trofin (stareţ al Mănăstirii Raşca). Mormântul său se află în cripta de sub altarul Bisericii Mănăstirii Văratec, comuna Agapia, sat Văratec, jud. Neamţ.
Viaţa
„Originar din satul transilvanean Șugag, Moşul Gheorghe Lazăr s-a născut în 1846, într-o familie de oameni muncitori. Părinţii l-au căsătorit la vârsta de 24 de ani, Dumnezeu dăruindu-i o familie cu cinci copii. Îndeletnicirea lui era creşterea vitelor.
În familie ducea o viaţă creştinească aleasă, în munca cinstită, în post şi milostenie. Citea Psaltirea zilnic iar noaptea se ruga în gradină. Chipul său era totdeauna senin, în pofida numeroaselor griji şi nevoi materiale pe care le presupune viaţa de familie.
Dorind să se „închine la locul unde au stat picioarele Lui” (Ps. 131), în 1884, a hotărât împreună cu alţi ţărani să meargă în pelerinaj in Ţara Sfantă. A luat cu sine Sfânta Evanghelie şi Psaltirea şi a mers pe jos pană la Constanţa. De aici şi-a continuat călătoria cu vaporul. Se ruga necontenit şi dormea numai doua ore. A stat vreme de patru zile în Ierusalim, mergând de trei ori pe zi pentru a se închina la Sfântul Mormânt. A vietuit în post şi rugăciune, pentru o perioadă, în mănăstirile din pustiul Iordanului, şi la Sinai”, relatează un călugăr care i-a studiat viața.
„Perioada şederii sale la Locurile Sfinte a fost de un an. Aici a cunoscut un pustnic care i-a spus acestuia să nu se calugarească, ci să meargă postind şi rugandu-se prin lume pentru redeşteptarea creştinilor la credinţa. Înainte de a-şi asuma aceasta chemare la a-L mărturisi pe Hristos în lume, Moşul Gheorghe Lazăr s-a retras timp de 40 de zile în deşert. Tot acum a hotarat să nu-şi mai acopere capul şi să meargă desculţ până la sfarşitul vieţii sale.
La întoarcere, Gheorghe s-a nevoit vreme de un an şi jumătate în Muntele Athos, acest pelerinaj aducându-l tot mai aproape de Dumnezeu. Întors acasă, a mai trăit în familie până in 1890, când şi-a aşezat copiii în rânduiala şi s-a retras ca un pelerin spre mănăstirile Moldovei.
Toată viaţa a fost pelerin, mergând cu picioarele goale şi capul descoperit, cu Psaltirea în mână, pentru a se închina la sfintele locaşuri din ţara. Era cunoscut părinţilor şi toţi îl primeau cu dragoste. Stătea până la o săptămână în fiecare lăcaş, păzind neschimbată buna lui rânduială şi zăbovind în vorbiri duhovniceşti cu părinţii călugări. Mănăstirile cele mai iubite Moşului Gheorghe erau: Bistriţa, Neamţ, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi Nechit”, precizează aceeași sursă.
Stareț… de pelerini
Încercând să urmeze exemplul Moşului Gheorghe Lazăr au apărtut şi alţi pelerini, ucenici ai acestuia, mulţi dintre ei ajungând călugări. În Moldova dar și în restul țării era privit ca un adevărat stareț al pelerinilor.
Între ucenicii săi s-au numărat şi Părintele Ioanichie Moroi (ajuns stareţ al Mănăstirii Sihăstria) şi Protosinghelul Damaschin Trofin (stareţ al Mănăstirii Râşca).
Din 1895 i s-a dat o chilie în turnul Bisericii Sfântul Ioan din Piatra Neamţ unde avea să traiască vreme de 26 de ani. Noaptea se ruga (cunoaştea Psaltirea pe de rost şi multe alte rugăciuni ale Bisericii) în timp ce ziua străbătea străzile oraşului, fiind urmat copii şi de oamenii care îi cereau sfat duhovnicesc. Din banii pe care îi primea ca milostenie, cumpăra pâine de la o brutărie din oraş, pe care o oferea săracilor. Îi pomenea în rugăciuni pe toţi cei care îi facuseră un dar.
La 15 august 1916 s-a săvârşit în chilia lui, fiind înmormântat în cimitirul oraşului.
Oseminte reîngropate unde au vrut caii
În vara anului 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca-Suceava, a voit să ducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Astfel, asezandu-le într-un sicriu, le-a pus în căruţa şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însa, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii.
Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserica, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţa, sub altar, unde se află până în prezent.
Și în timpul vieții dar și mulți ani după ce a trecut la cele veșnice, Moș Gheorghe Lazăr era pomenit atât de preoți și călugări dar și de mireni. După întronarea comunismului în România, propagandiștii de partid au cerut ca povestea vieții acestuia să nu mai fie amintită în lumea laică, sub amenințarea represaliilor.
George DUMITRU
(în curând, partea a doua, cu fapte și pilde din tipul vieții „Pelerinului desculț”)
