Părintele Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, într-un sat de lângă Galați. Rămânând orfan de mic, a fost crescut de bunica sa, o femeie săracă dar credincioasă. A absolvit seminarul și Facultatea de teologie din București și a devenit preot. Este ctitor al azilului de bătrâni de la episcopia Hușilor și al bisericii Sf. Împărați – Bariera Vergu, București.
Părintele Sârbu a fost arestat la 10 ianuarie 1954. Fiind condamnat la 8 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, pentru „uneltire contra ordinii sociale“ și „deținere și necedare către RPR a valutei“, alături de alte 23 de persoane participante la mișcarea de rezistență „Salvatorii Neamului“.
A trecut prin închisorile de la Jilava (1954-1955), Dej (1955), Gherla (1956-1962), apoi prin lagărele de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959). Părintele mărturisește: „M-au ars cu fierul roșu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos»“.
Din cauza regimului crunt, părintele se va îmbolnăvi la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu boală ulceroasă duodenală. Deși trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, la 4 decembrie 1961 va fi trimis în domiciliu obligatoriu la Viișoara, pentru 24 de luni.
Eliberat la 25 februarie 1964, părintele Sârbu se stabilește în București, slujind în cea mai săracă biserică din București – biserica Sapienței – care fusese închisă timp de 40 ani. Aflată într-un stadiu avansat de degradare, biserica va deveni, prin harul părintelui Sârbu, un adevărat loc de pelerinaj. Acest fapt va atrage atenția autorităților care o închid întâi temporar, apoi definitiv.
Părintele Sârbu se va îngriji toată viața sa de cei bolnavi, bătrâni și săraci, credincioșii căpătând o încredere nelimitată în multiplele acțiuni pe care le întreprindea și răspunzând la toate solicitările lui.
Sfârșitul mucenicesc: aureola din jurul capului
În ultima parte a vieții sale, părintele Sârbu a suferit mult din cauza ulcerului provocat de regimul din detenție, dar și de urmărirea securității. Internat și operat în spital, părintele și-a presimțit sfârșitul. A cerut un preot pentru a se împărtăși ultima oară, iar cel care vine la căpătâiul său este chiar părintele Ilarion Argatu. „Pe atunci nu înțelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i așeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtășea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, și-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani și ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienței reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu“, mărturisește o ucenică a părintelui.
Astfel, la 23 octombrie 1975, părintele Constantin trece la Domnul. Se pare, însă, că moartea lui n-a fost naturală, ci provocată de securitate: ultima dată când a fost operat, medicii au primit ordin să „procedeze“ în așa fel încât „să nu se mai trezească viu“ de pe masa de operație.
După moartea sa, Matilda (Cocuța) Mircea l-a visat pe părintele Sârbu, care i-a zis: „Aveți grijă că vor veni timpuri grele. La urmă de tot n-or să mai fie preoți, ușile încuiate, au să plângă lăcatele la uși, că nu va mai fi cine să facă slujba. Să vă duceți după un preot cu un picior încălțat și unul descălțat. Cât îi aveți acum, cercetați-i și împărtășiți-vă. Atunci se va închide cerul și nu veți mai avea de unde lua credința. Aceea pe care o aveți, aceea să o păstrați. Să nu vă mândriți, să nu mințiți, faceți bine, căci dacă faceți păcate piere și credința. O părticică mică în adâncul inimii stă ascunsă acolo și dacă faceți o faptă bună mai prinde și ea viață, e veselă. Dar dacă voi nu faceți nimic, nu postiți, nu vă rugați, nu faceți milostenii, se micșorează, se micșorează… și gata“ („Un sfânt printre noi, părintele Constantin Sârbu“, Galați, 2002).
Irina NASTASIU