Partidul (III)

„În 40 de ani de la întemeierea lui, Partidul și-a dovedit semnificația întreagă în total contrast cu ceea ce fuseseră partidele politice de până la el. (…) Partidul este o entitate. Partid substanță. Partid prestigiu. Partid criteriu. Partid suveranitate: Suveranitate care emană de la popor. Partidele (la plural), partidele de până la partid, erau partide de familie, de gâlceavă, de ciosvârtă, purtând în loc de emblema unei concepții nume de proprietari, ca moșiile boierești. Partidele acestea erau ca niște cozi fără drapel sau ca niște drapele fără coadă, flotante-n vânt ca niște cârpe, ca niște fețe de masă ale pokerului de club, ca niște prosoape mânjite, conservând, drept orice alt simbol, arsurile de trabucuri și urmele unor mâini care și-au șters, de unsori suspecte sau de sânge, degetele cu ele. (…)

La noi, socialismul a dus la muncă, la pâine, la carte, la lumină, la adăpost. De la Mare și până-n munți și pretutindeni, în 15 ani țara e cu totul alta și de nerecunoscut. (…) Sentimentul patriotic, care era o proprietate personală a câtorva ziare și „directori“ analfabeți de redacții, pasionați de „afaceri“ și șantaje, și-a câștigat o frăgezime necunoscută mai-nainte în formele de ochii și de auzul lumii, decât din tiradele de tribună, e prezent în tot ce se gândește, se scrie și se afirmă. Teatrele s-au înmulțit și se înmulțesc mereu pe întinsul țării, cu trupe de artiști selectați și cu repertoriu universal. (…) Socialismul a îmbrăcat țara cu parcuri, catifele, mătăsuri și dantele de grădini; a promovat cu dărnicie și entuziasm toate artele, puse la îndemâna fiecăruia, de la fluierul ciobănesc până la orchestre, simfonii și până la pictură, arhitectură, sculptură și literatură. Mii de școli cu biblioteci și cămine de cultură au învățat țara să citească milioane de ziare cotidiene și alte milioane de cărți ieșite din marile rotative. Săteanul și orășeanul încep să aibă acasă bibliotecă. Folclorul întinerit cât și literatura cultă sunt în vastă desfășurare. (…) Radio și televiziunea recrutează săptămânal, până în cătune, săteni cu neașteptate talente, până ieri pierduți într-un anonimat disprețuit. (…) Pentru profesiile din familia artelor, scriitori, pictori, sculptori, gravori, socialismul e de-o generozitate nemaicunoscută. Toate acestea le-au realizat și le realizează în țara noastră Socialismul și Partidul. (…) Proletariatul din țara noastră s-a unit. Partidul îl conduce biruitor. Acesta e Partidul!“

Arghezi vorbește de scriitori, dar nu suflă o vorbă de scriitorii interziși, de Eminescu, Blaga, de marii scriitori dați afară din posturile pe care le aveau la teatre și reviste literare, de revistele desființate, de cenzura asupra textelor publicate în presă, de avalanșa mediocrității, de propaganda deșănțată, de ceea ce s-a numit, mai târziu, „obsedantul deceniu“.

Într-adevăr, odată cu socialismul, mulți copii de țărani „cu origini sănătoase“ (adică neimplicați politic în vechiul regim) au avut acces la educație și din rândurile lor s-au ridicat, mai apoi, ingineri, economiști, medici, juriști, actori; elita țării fusese decapitată (elita țărănimii, a muncitorimii, a culturii, a industriei, a economiei) și în locul ei trebuia așezat ceva. Într-adevăr, sângele proaspăt, de la țară și de la oraș, a umplut șantierele, uzinele fabricile, s-au electrificat localitățile, s-au construit blocuri. Dar toate aceste măsuri ar fi fost luate de orice altă putere care venea la conducerea țării după patru ani de război. Nu era, neapărat, meritul socialismului. Arghezi știa desigur toate acestea, dar nu avea voie să spună întreg adevărul.

Dan D. IACOB