Serghei Boghiu, viitorul Părinte Sofian, s-a născut pe data de 7 octombrie 1912, la Cuconeștii Vechi, județul Bălți. A intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasă, a urmat școala de cântăreți bisericești de la Mănăstirea Dobrua – Soroca, între anii 1928 și 1932, după care a absolvit Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele călugăresc de Sofian. Pe 6 august 1939, a fost hirotonit diacon, în catedrala din orașul Bălți, de către IPS Tit Simedrea.
În intervalul 1942-1946, monahul Sofian a făcut și Facultatea de Teologie din București, fiind hirotonit preot în 1945, la mănăstirea Antim din București. A fost unul dintre participanții de seamă ai întâlnirilor Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim – grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox și ale intelectualității creștine laice, între anii 1945-1950.
La 15 iunie 1950, părintele Sofian a fost numit stareț al Mănăstirii Antim, iar între 1954-1958 a stărețit Mănăstirea Plumbuita din București. A pictat mai multe biserici și a fost câțiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mănăstirea Neamț.
Arestat în anul 1958, sub acuzația „de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul organizației Rugul Aprins“, părintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, din care a suferit șase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de grațiere. După trei ani de la eliberare a revenit la Mănăstirea Antim, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale pământești. A trecut la cele veșnice sâmbătă, 14 septembrie 2002, și a fost înmormântat la Mănăstirea Căldărușani.
În detenție
N-a trecut prea mult, până în iunie 1958, când am fost arestați și noi, care activasem în cadrul Rugului Aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploiești, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări și frați, pictând în fresca biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru și el al Rugului Aprins. Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram șaisprezece deținuți, făcând parte din «organizația Rugului Aprins» (…) După procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoare de la Aiud.
Din literatura publicată după Revoluția din 1989, asupra vieții din închisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferințele celor întemnițați, dar una este să citești despre suferința și alta este să o trăiești.
Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într-o celulă mică cu mai mulți, între care bătrâni și bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare își făcea necesitățile mari și mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi și noapte și mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N-aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteai sa lucrezi? Se ciocănea în perete cu alfabetul Morse, ca să afle câte o știre sosită dinafară, de la cei de curând intrați în penitenciar. Alții, dădeau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi cu un bețișor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărți, fără ziare și fără hârtie de scris, totuși, cu ajutorul alfabetului Morse și scrisul pe talpa bocancului, unii învățau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sfânta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales Epistola sfântului Iacob.
Mâncarea puțină, slabă și mizerabilă, lipsa de aer, nemișcarea, făcuseră din bieții deținuți niște ființe albe-albăstrui, ca niște stafii, slăbiți pe dinafară, dar tari pe dinăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului unde, totuși, mulți și-au încheiat viața aceasta pământească, între care și părintele Daniil, inițiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus în lanțuri, în cei 25 de ani de temniță grea“ (Părintele Sofian Boghiu – „Vestitorul Ortodoxiei“, 1996).
Irina NASTASIU