Pe data de 20 iunie 1897 se năştea, în Stroieşti, comuna Lunca, judeţul Botoşani, apreciatul duhovnic şi arhimandrit Paisie Olaru. A fost ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan şi Ecaterina Olaru, singurul care a luat chipul îngeresc al călugariei. A intrat în obştea Schitului Cozancea – Botoşani în anul 1921, iar un an mai târziu a fost tuns în monahism ca schimonah, primind numele de Paisie. Dorul de viaţă pustnicească s-a aprins mai tare după vizita făcută la mănăstirile din Munţii Neamţului, între care şi Sihla, în împrejurimile cărora a întâlnit mulţi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930 a venit la Sihăstria, cerând să fie primit în obştea mănăstirii sau să se retragă la Schitul Sihla. Neavând însă binecuvântarea egumenului său de la Cozancea, stareţul Sihăstriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu îl primeşte.
“Dumnezeu, pe care îl iubeşte, îl ţine aproape de El…”
În anul 1943, Părintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar în 1947 preot şi duhovnic de către episcopul Valerie Moglan. Deşi proaspăt hirotonit, Părintele Paisie Olaru a primit o chilie aproape de biserică şi a fost rânduit de la bun început la spovedania călugarilor şi a credincioşilor care cercetau mănăstirea. În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obştea Sihăstriei, în frunte cu stareţul lor, Părintele Cleopa, sunt trimişi la Mănăstirea Slatina pentru a reorganiza şi revigora viaţa obştei.
În primăvara anului 1953, Părintele Paisie Olaru se întoarce la Sihăstria. Peste doar câţiva ani, începe persecuţia împotriva monahismului (1959-1964). Mănăstirea Sihăstria rămâne fără stareţ şi fără mulţi călugări îmbunătăţiţi. Slujbele bisericeşti se desfăşurau cu anevoie, din lipsă de slujitori, toată greutatea apăsând acum pe umerii bătrânului duhovnic Paisie. După 1964, situaţia mănăstirii s-a îmbunătăţit, Părintele Cleopa, întors din munti, alăturându-se Părintelui Paisie.
În perioada 1972 – 1985, Părintele Paisie Olaru a fost rânduit să întărească viaţa duhovnicească la schitul Sihla. Toţi ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul şi înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite fiind cu dragostea, smerenia şi blândetea sa desăvârşită.
Mii de pelerini din întreaga ţară au aflat despre sfinţenia vieţii părintelui. Mireni, călugări, maici, dar şi clerici şi ierarhi veneau pentru rugăciuni, spovedanie, binecuvântări, fiind atraşi de harul marelui duhovnic. Cei bolnavi se întorceau sănătoşi, iar cei aflaţi în necazuri primeau alinare şi sfatul cel bun.
Zi şi noapte, părintele Paisie primea la spovedanie pe fiii săi duhovniceşti, pe care îi iubea foarte mult, purtând mare grijă de mântuirea lor.
Ucenicilor aflaţi în greutăţi, părintele obişnuia să le spună: „Să ştiţi că Dumnezeu, pe care îl iubeşte, îl ţine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea şi înşelăciunea lumii să-i câştige sufletul. Aşadar suntem datori să primim cu dragoste aceste încercări şi să-I mulţumim Domnului pentru toate”.
„Să ne întâlnim la uşa raiului!”
Un alt sfat pe care îl dădea Părintele Paisie Olaru era: „Când ieşi de aici şi te intorci în lume, să-ţi păstrezi sufletul curat. Chiar dacă vezi multe pe acolo, să nu te arunci în noroi, că greu se mai duce de pe suflet. Dacă priveşti şi nu intri în cele ale lumii, este ca şi cum te-ai murdări de praf – te scuturi şi mergi mai departe. Dar dacă te-ai murdărit, să alergi să speli repede haina sufletului, că altfel eşti pierdut.”
Apoi, la despărţire, părintele adresa tuturor obişnuitul său salut: „Să ne întâlnim la uşa raiului!”
Vorbind despre părintele Paisie, părintele Cleopa spunea: „Aşa era Părintele Paisie Olaru: smerit, tăcut, blând, înţelept la cuvânt, foarte milostiv şi iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toţi şi iubea liniştea. Nu-i plăcea să trăiască între mulţi şi îşi ascundea viaţa şi nevoinţa. Nimeni nu ştia cum se roagă în chilie, ce lucrare au mintea şi inima lui, cât stă la masă şi cât se odihneşte. Plângea cu cel care plânge şi se bucura cu cel ce se bucura. Nu ţinea la haine bune, la bani, la nimic şi fugea de cinste, de laudă, de multa vorbire, de clevetire şi de oameni mari”.
Din septembrie 1986 până în octombrie 1990, Părintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat, având piciorul drept fracturat. În această lungă perioadă de suferinţă, bătrânul spovedea numai părinţii bătrâni din mănăstire, pe care îi avea de mulţi ani la scaunul de spovedanie. Câteodată mai primea pe unii dintre cei mai aleşi călugări, duhovnici, stareţi, ierarhi şi chiar mireni, care doreau stăruitor să-l vadă, să primească sfat sau binecuvântare.
În urma acestor întâlniri cu Părintele Paisie Olaru, multe suflete s-au liniştit, multe întrebări şi-au aflat răspuns, mulţi călugări şi credincioşi s-au luminat văzând blândeţea, liniştea, smerenia şi înţelepciunea Părintelui, căci îndelunga lui răbdare, tăcerea, rugăciunea de taină şi lacrimile ajungeau până la inimile oamenilor.
În zorii zilei de 18 octombrie 1990, Părintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul, în vârstă de 94 de ani.
Aflat, cu puţin timp înainte, la creştetul marelui duhovnic, părintele Ioanichie Bălan mărturisea:
«Am fost lângă Părintele Paisie înainte de a se muta la Domnul; era cu adevărat un om cu viaţă sfântă. L-am apucat cu amândouă mâinile şi i-am zis:
„Părinte Paisie, daţi-mi un sfat. Cine ştie dacă mai pot veni, poate până mâine nu mai ajung, vreau să-mi daţi un sfat”.
Şi mi-a spus un sfat comun, dar care spune foarte multe:
„Părinte Ioanichie, ce poţi face astăzi, nu amâna pe mâine, că nu ştii dacă în ziua de mâine mai ajungi cu viaţă. Ce poţi să faci bun astăzi, astăzi să faci. Ai un ceas de rugat, roagă-te acum. Ai un ceas să citeşti o catismă, citeşte-o acum, mâine nu mai ştii, că nu e ziua ta. Poţi să citeşti astăzi o carte sfântă, să dai viaţă la un suflet, să te duci la un bolnav, să mângâi un om deznădăjduit, acuma fă-o. Mâine nu mai este ziua ta.”» (din cartea „Mi-e dor de Cer. Viața părintelui Ioanichie Bălan”, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, pag. 527)
Irina NASTASIU
