Gândit ca un loc de exterminare în masă, lagărul de muncă de la Baia Sprie a fost un adevărat cimitir unde şi-au găsit sfârşitul elitele intelectuale interbelice, dar și unii dintre marii noştri duhovnici. Unul dintre supraviețuitorii regimului de exterminare de la Baia Sprie a fost Părintele Justin Pârvu care fusese transferat aici de la Aiud, pentru muncă silnică, împreună cu primele loturi. La Baia Sprie, părintele Justin a dat dovadă de un comportament exemplar, mărturisind lumina lui Hristos până în adâncurile pământului, la 800 de metri adâncime.
„În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de sare. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2.30. Acela a fost momentul când am intrat în ascensor, şi când cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând «Hristos a Înviat!». Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă.” (Interviu publicat de Monahia Fotini în revista „Atitudini”)
Baia Sprie – catacombele de plumb
O altă mărturie aparține părintelui Nicolae Grebenea, fost deţinut politic, care a executat 18 ani în cumplita temniţă de la Aiud, îndurând cele mai oribile chinuri. În mina de plumb de la Baia Sprie, unde a fost trimis la muncă alături de alţi „dușmani ai poporului”, îl întâlneşte pe părintele Justin Pârvu, alături de care va cânta, în fundul pământului, „Hristos a Înviat!”.
„În săptămâna Patimilor, unii deţinuţi au zis:
– Ce-ar fi, părinte, ca la Sfintele Paşti să facem o slujbă în mină? Să serbăm şi noi Învierea!
– Nu e permis, dar, dacă doriţi, să încercăm să o facem. Păstraţi discreţia, ca să nu audă agenţii turnători.
De la om la om, au fost anunţaţi cei ce trebuiau să participe la slujbă, căci de unii ne temeam să-i anunţăm. Cu o bucurie ascunsă se aştepta Ziua Învierii.
Veni Vinerea – ziua marii şi Sfintei Patimi – şi administraţia ne-a dat după ciorbă cea mai bună mâncare. Dar deţinuţii au preferat să postească. Unii n-au vrut să primească friptura. Eu am primit-o şi am păstrat-o pentru ziua Învierii. Niciodată nu s-a mai dat friptură. Dar de acum se va da şi în viitor în Vinerea Patimilor la deţinuţi, ca să se „spurce” cu mâncăruri de dulce.
La orizontul 12 unde lucram eu, la 560 de metri adâncime, mai lucra şi preotul Valeriu Antal şi diaconul Teodor Bej. Ne-am înţeles împreună, cu bucurie şi entuziasm. Am intrat seara în mină, în noaptea Paştilor. Cei anunţaţi ştiau ce va fi. Mai înainte de ora 12.00 noaptea s-au tras „clopotele”. Cum?
Nişte sfredele legate unul de altul în poziţie verticală erau ciocănite cu un alt sfredel şi sunetul trecea de la unul la altul, încât aveai impresia că sunt chiar nişte clopote adevărate. Tragerea „clopotelor” era anunţul ca oamenii să coboare pe galerie la locul stabilit pentru sfânta slujire. Din toate părţile coborau oamenii cu lămpile de carbid aprinse şi luau loc.
Noi, preoţii, nu aveam nici sfintele odăjdii, nici sfintele vase, ci eram în salopete şi opinci. Aşa am început slujirea.
Am cerut tuturor să se stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa părintelui Antal care a strigat:
„Veniţi de luaţi lumină!”. Toţi şi-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt sublim.
Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: „Hristos a înviat!” Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepţională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale utreniei Învierii.” (Pr. Nicolae Grebenea – „Amintiri din întuneric”)
Irina NASTASIU