Pe 29 septembrie s-au împlinit 104 ani de la naşterea părintelui Arsenie Boca, supranumit de credincioşi „Sfântul Ardealului”, unul dintre cei mai mari duhovnici români. Pentru convingerile sale religioase, părintele Arsenie a fost arestat și torturat de fosta Securitate, apoi alungat de la mănăstire, devenind unul dintre martirii regimului comunist.
Puţină lume ştie că la Roman, în judeţul Neamţ, trăieşte o fostă ucenică a părintelui Arsenie, Aspazia Oţel Petrescu, şi ea o eroină a închisorilor comuniste. Încarcerată încă de pe vremea studenţiei, deoarece aderase la Cetăţuia (organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea legionară), Aspazia Oţel Petrescu a fost arestată pe 9 iulie 1948 şi a stat 14 ani după gratii. Întâlnirea cu părintele Arsenie a avut loc în vremea studenţiei, lăsând în sufletul ei o amintire de neşters, care a pregătit-o pentru anii grei pe care avea să-i traverseze şi pentru chinurile cumplite prin care avea să treacă.
Evocarea întâlnirii cu părintele Arsenie şi a discuţiilor purtate cu acesta completează portretul „călugărului de foc”, la mormântul căruia se petrec şi astăzi nenumărate minuni…
„Un albastru infinit, aşa erau ochii Părintelui!”
«Şi, în atmosfera aceasta, (…) aud o voce foarte blândă, cu un accent puternic ardelenesc, care mă întreabă: “No, ce s-o întâmplat?”
Eu m-am întors, să văd de unde vine vocea şi m-am speriat! M-am speriat atât de tare, încât era să cad pe spate! Dar Părintele – că el era – prevăzuse lucrul acesta, pentru că mâna lui îndată m-a atins şi m-a redresat, m-a adus direct pe picioare înapoi.
De ce m-am speriat eu? Lângă mine era o siluetă înaltă, îmbrăcată în alb. Părintele purta de multe ori rantia albă. Îmbrăcat în alb, foarte subţire, foarte înalt. Un bărbat deosebit de frumos! Foarte frumos! O frumuseţe care nu e pământeană! Nu puteai să-i spui un bărbat frumos. Puteai să spui un bărbat scânteietor, strălucitor în toată înfăţişarea lui. Era foarte aproape de mine, mă privea foarte de aproape, serios şi atent. Dar ceea ce m-a speriat pe mine nu era seriozitatea cu care mă privea, ci privirea în sine. Ochii… Erau de un albastru… Un albastru infinit, aşa erau ochii Părintelui! Nu aveau spate! Era o privire cu prelungire undeva, departe. Aşa cum se pierdea în vastitatea cerului fumul albăstrui, tot aşa, privirea Părintelui nu avea obstacol de care să se oprească. Şi era de o luminozitate şi de o căldură nemaipomenite! Simţeai fiorul acela de sfinţenie care te străbate din cap până în picioare! E un lucru care te sperie, mai ales când vii – cum spunea Părintele mai pe urmă – din Vavilonul care se înhoalbă la voi! Când veneai din Babilon… Şi ziceam: Doamne Dumnezeule, unde am venit eu? Mi-a pierit tot curajul! Îmi ziceam: La ce om am venit eu? La un om care mă priveşte cu infinitul! Mă priveşte cu veşnicia! Părintele a continuat: “De ce te-ai speriat? Nu aşa ai cerut să mă cunoşti?”
Ei, când a mai spus şi lucrul acesta, m-am topit cu totul! Am zis: Doamne, Doamne, nu mă lăsa! Dă-mi curaj! Simţeam, pur şi simplu, că mă dezagreg! Mi-am simţit, într-o clipită, în clipa aceea, toată nevrednicia, dar mi-am simţit şi talanţii; am ştiut şi talanţii pe care mi i-a dat Dumnezeu şi pe care am obligaţia să nu-i îngrop, ci să-i dezvolt, şi eram uluită, că nu era unul singur. În acelaşi timp, am simţit o spaimă nemaipomenită! În clipa aceea, mi-am văzut într-o străfulgerare de secundă, de clipă, nu pot să vă spun, doar două greşeli care erau, la ora aceea, esenţiale în viaţa mea. Le-am văzut clar şi am zis: Dacă nu le-ai fi avut, ai fi putut să stai frumos în faţa Părintelui! Cu ele, nu ştiu cum ai să faci…
Şi Părintele mi-a spus în continuare: “Deci aşa ai vrut să mă cunoşti… Eu sunt acela şi sunt pregătit să te ajut să rupi zapisul cu nenumitul şi să mergi pe Calea care se cheamă Adevăr şi Viaţă, Care este Mântuitorul nostru. Deci ne vom împrieteni cu Mântuitorul nostru. Te voi ajuta! Dar nu trebuie să-ţi fie frică! Trebuie să ştii că, dacă începi un astfel de drum, începi o cursă cu obstacole. Va trebui să ai curaj, ca să poţi să treci peste aceste obstacole. Viaţa noastră dintre cele două capete – naştere şi moarte – este un test. Este o cursă cu obstacole. Este o cursă cu examene, pe care noi le putem lua sau le putem pierde. Pentru asta, îţi trebuie curaj. Chiar dacă pe undeva mai este câte o greşeală…”
Şi atunci am luat contact cu felul Părintelui de a vorbi, cu totul neobişnuit! Părintele vorbea puţin, nu era sfătos, cum era Părintele Cleopa, de pildă, la care nu se mai terminau vorbele. Nu! Nu era sfătos! Vorbea puţin. Eu am zis că cuvintele Părintelui nu sunt cuvinte pe care să le percepi cu înţelesul lor semantic. Erau cuvinte-portret. Te făceau să vezi. Să vezi ceva, nu numai să auzi şi să înţelegi cu mintea, ci să vezi. Să vezi cu inima, să vezi cu sufletul. Să vezi printr-o categorie de cunoaştere care mai târziu mi-am dat seama că se numeşte iubire. Deci să cunoşti prin iubire, nu prin raţiune.”
Spovedania
„Deodată, Părintele s-a întors spre mine şi mi-a spus: „ Acuma, să vorbim de ale noastre! Uite ce e: ai să vii în Săptămâna Mare, pentru că trebuie un pic de pregătire. Dar îţi promit că te voi spovedi şi te voi împărtăşi. Deci vei veni în timp ce noi vom face rugăciunile pentru Săptămâna Mare şi poţi să te pregăteşti. Şi te voi spovedi şi te voi împărtăşi. Vom termina cu pactul cu necuratul. Dar pentru asta nu trebuie să fii aşa sfioasă! Să ştii că sfiala nu întotdeauna este o virtute. De obicei, arată bunăcuviinţă şi bună educaţie, dar uneori mai arată şi laşitate. Or, trebuie de fiecare dată când te apucă o slăbiciune din asta să te gândeşti că Mântuitorul ne-a zis: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” Deci ia curaj!
Părintele, după Florii, mi-a spus: „Te consemnez la chilie. Ai să stai trei zile acolo – luni, marţi şi miercuri. Miercuri după-masă ai să vii şi ai să te spovedeşti, şi joi te vom împărtăşi” (…)
Miercuri am avut curaj. M-am aşezat frumuşel în faţa Părintelui, am ascultat Molitva şi i-am dat drumul. Şi am tot spus şi am tot spus. Am turuit… Părintele nu m-a întrerupt niciodată şi eu mă miram de ce nu mă întrerupe. Că ştiam că, atunci când oamenii încep să vorbească şi despre vacă şi despre casă, Părintele îi întrerupe şi le spune: Nu, spune aia care ai făcut-o, nu asta! Nu te văita de ce ţi se întâmplă! Vaită-te de ce faci tu şi de ce faci tu altora! Ştiam că intervine în felul acesta şi ştiam că, la sfârşit, după ce spuneai ce aveai de spus, spunea: Dar aia de ce nu ai spus-o? Că şi aia ai făcut-o şi aia ai făcut-o. De ce nu le-ai spus? Şi dădea canon foarte sever pentru toate. Vai, era foarte sever! Pe mine nu m-a întrerupt, nu m-a întrebat. M-a lăsat să spun. O singură dată s-a ridicat, ca să deschidă fereastra. Se făcuse foarte cald în încăperea aia mică în care ne spovedea. Probabil se întrecuseră cu focul fraţii, ca să nu-i fie frig Părintelui. Atât a fost: s-a ridicat, ca să deschidă fereastra. M-a întrebat apoi ceva în legătură cu gazdele la care eu stăteam atunci şi cu care erau, într-adevăr, nişte probleme. M-a întrebat despre tata şi mi-a spus că este grav ce se întâmplă cu el şi că să-l trimit la el, dacă vreau să fie salvat. Şi m-a mai întrebat o singură chestiune, pe care i-o spusesem, că sunt tentată să intru în monahism.
Şi Părintele m-a întrebat: „Cât de hotărâtă eşti tu să faci pasul ăsta?” Ştia că nu-l voi face, probabil. Şi eu am zis: „Nouăzeci şi nouă la sută, Părinte.” Şi Părintele a zis: „Dar procentul acela, unu la sută, cum se traduce?” Şi eu am spus: „Părinte, mi-e teamă că nu asta este chemarea mea, că nu pentru asta m-a scos Dumnezeu din nefiinţă, că misiunea pe care a gândit-o pentru mine este cu totul alta şi că este o semeţie, o trufie din partea mea să aleg eu drumul pe care trebuie să-l parcurg. Mă gândeam că cel mai bine ar fi, poate, ca, pur şi simplu, să mă supun la ceea ce-mi va da Domnul pe parcurs.”
Şi el a spus: „ Măi, fată, procentul ăsta al tău de îndoială valorează cât cele nouăzeci şi nouă de procente de hotărâre ale tale. Deci noi trebuie să-L întrebăm pe Mântuitorul, într-adevăr, ce trebuie să faci tu, fiindcă ai această îndoială. Dacă răspunsul va fi că trebuie să intri în monahism, trebuie să ai certitudinea sută la sută că asta vrea Domnul, nu că tu vrei lucrul ăsta. Că asta vrea Domnul de la tine şi că te-a condus la gândul ăsta. Tu mi-ai spus că în anumite împrejurări ale vieţii tale Maica Domnului a fost marele tău arbitru. Păi hai să o întrebăm! Uite, ai să te rogi tu şi am să mă rog şi eu şi, la Adormirea Maicii Domnului, ai să vii din nou aici şi o să aflăm răspunsul. Şi te asigur eu că va fi atât de clar, încât nu vei mai avea nicio îndoială. Dar să ştii că va trebui să asculţi ceea ce va spune Maica Domnului că trebuie să faci. Ne va da de ştire, ne va spune cumva. Ne va spune atât de clar, încât va fi limpede pentru amândoi. Pentru mine, ca părinte duhovnicesc, şi pentru tine, ca fiică duhovnicească, va fi clar ce este de făcut. Deci rămâne să ne vedem la Adormire. Şi mâine vii şi te împărtăşesc.” Deci m-a împărtăşit în Joia Mare. » (Fragment dintr-o înregistrare video prezentată de Fundaţia creştină „Arsenie Boca”, la împlinirii a 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie, la Mănăstirea Brâncoveanu – sursa: cuvantul-ortodox.ro)
Irina NASTASIU