În descrierea noastră de acum câteva zile a Mănăstirii Pângăraţi am rămas la anul în care a venit la domnia Moldovei Alexandru Lăpuşneanu. El a construit turnul clopotniţă, casa domnească, chiliile şi trapeza. Turnul clopotniţă, de pe latura sudică şi înalt de 34 de metri, care îndeplinea şi rolul de turn de intrare, s-a prăbuşit în anul 1996, în timpul cutremurului. Un moment important în dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra Mănăstirii Pângăraţi îl constituie perioada în care domneşte Vasile Lupu. Se ştie că, la 1642, marele vistiernic Dimitrie Şoldan şi soţia sa, Safta, au adus Mănăstirii Pângăraţi însemnate îmbunătăţiri, înnoind în special biserica. Preocuparea domnitorului Lupu pentru Mănăstirea Pângăraţi s-a concretizat în înzestrarea acesteia cu moşii şi în apărarea prin acte voievodale. Perioadei lui i se datorează dezvoltarea ansamblului de construcţii din vatra mănăstirii. Forma actuală a mănăstirii i se datorează arhimandritului Varnava (1833-1859), care, după ce a devenit egumen, a schimbat în mare măsură forma ei şi a făcut a doua incintă, cea dinspre sud, încadrată de zidurile corpului de chilii din cărămidă, construit în formă de L, ce adăpostea la subsol „beciul mare boltit, cu 14 despărţituri“. Între marii ctitori ai Pângăraţiului sunt număraţi şi Mihai Viteazul, care, la venirea sa în Iaşi, la 23 iunie 1600, reconfirma Mănăstirii Pângăraţi daniile făcute de Petru Şchiopul şi Mihail Sturdza, care, la 1850, ajută pe Cuviosul Varnava la consolidarea şi extinderea mănăstirii. La începutul secolului al XVIII-lea, Mănăstirea Pângăraţi constituia unul dintre puţinele adăposturi sigure din Moldova. De aceea, nu este de mirare că episcopul Sava al Romanului a încercat să ascundă tocmai aici odoarele eparhiei sale, în timpul domniei lui Mihai Racoviţă, când austriecii invadaseră ţara. Răstignirea Mănăstirii Pângăraţi începe în anul 1872, când, la insistenţele Ministerului de Interne, în clădirile mănăstirii s-a înfiinţat un penitenciar al deţinuţilor de drept comun. Penitenciarul avea să funcţioneze aici până în 1916, când, în locul său, în timpul Primului Război Mondial, regina Maria a construit clădirea actualului paraclis, ca adăpost pentru răniţii de pe front. „În 1918, în clădirile mănăstirii a fost instalată o secţie a Sanatoriului de bolnavi de TBC de la Bisericani, pentru ca în 1923, mănăstirea să fie transformată în schit, dependent de Mănăstirea Secu. Din anul 1939, Schitul Pângăraţi este din nou trasformat în mănăstire, însă, din 2 mai 1960, au fost predate imobilele şi biserica mănăstirii către Staţiunea de cercetări biologice, geografice, geologice – Stejaru“. De la data de 23 mai 1991, Pângăraţi s-a reînfiinţat ca mănăstire de călugări. Astfel, în cei 18 ani de când a fost redeschisă mănăstirea, întregul complex monahal a fost reînnoit. Biserica voievodală a fost repictată, iar în incinta mănăstirii s-a ridicat o nouă biserică, cu o nouă curte şi aleie de acces. Programul liturgic de la mănăstire este asemănător cu cel al Mănăstirii Sihăstria. Mănăstirea Pângăraţi adăposteşte în muzeul ei mai multe comori ale artei religioase, printre acestea numărându-se trei icoane lucrate în mănăstire în anul 1596 în stil bizantin. De asemenea, se mai pot admira catapeteasma lucrată de ieroschimonahul Daniel, în anul 1787, veşminte lucrate în fir de aur, sfeşnice, sfinte vase, o colecţie de carte veche, două Sfinte Evanghelii ferecate în argint şi un exemplar din Cazania Sfântului mitropolit Varlaam de la 1643, în original. Muzeul are spre păstrare două iconostase vechi, unul de la biserica de jos cu hramul «Duminica Sfinţilor Români», şi unul care a aparţinut Schitului „Sf. Nicolae“ din comuna Dochia – Neamţ, depedent la un moment dat de Mănăstirea Pângăraţi, dar închis în anul 1864. De asemenea, în muzeu mai sunt câteva cărămizi mortuare cu numele unor vieţuitori ai mănăstirii.