Se spune că toți copiii veniți pe lume, vin din iubire și din dragoste. Oare așa este? Femeia care a intrat în clinica mea din Israel, împreună cu băiatul ei în vârstă de 9 ani, părea să fie o mamă foarte iubitoare. Îl ținea pe băiețel aproape de ea, îl alinta și a început să povestească faptul că el este al cincilea copil. În afară de el, mai are doi băieți și două fete. Mama s-a căsătorit destul de devreme, la 20 de ani, și, de atunci, s-a ocupat de casă, de soț și de copii. Cu tot ce trebuie. Diferența de vârstă dintre copii era de doi / trei ani între ei. După al patrulea copil, soția a spus că nu mai vrea să mai aibă și că vrea să facă ceva și pentru ea. A avut și ea visurile ei, neîmplinite și a venit rândul lor. Voia să facă facultate, să deseneze, să urmeze un curs de artă. Numai că din păcate, soțul nu a avut aceeași părere. El și-a dorit cât mai mulți copii. Într-o zi, femeia a avut simptome de sarcină, a făcut un test și i-a ieșit pozitiv. Era, din nou, însărcinată. Ea nu s-a bucurat. Mai mult decât asta, când a vorbit cu soțul să facă avort, el nici nu a conceput acest lucru, a refuzat din start. Ca să nu intre în conflict cu soțul, a preferat să ducă sarcina până la capăt. Și a ieșit un bebeluș, cu un scor Agpar normal la naștere. Refuzul ei de a face copii și eșecul ei în acest sens, o duc la o depresie moderată, dar, ca o femeie care a crescut întro familie tradițională, conservatoare, a știut că trebuie să se adapteze mai ușor și că trebuie să aibă grijă de copiii și de bebelușul ei. Dacă simțea nevoia cu ceilalți patru copii să îi drăgălească, cu cel de al 5-lea, făcea doar tehnic ceea ce trebuia, dar nu s-a simțit că face din inimă, din iubire, din drag. Alăptarea care, cu ceilalți 4, ținea câte doi ani de zile, la ultimul, i s-a terminat sursa de lapte și a fost nevoită să îi dea lapte artificial. Dacă, înainte, la fiecare zgomot, cel mai mic se trezea imediat, să vadă ce s-a întâmplat, acum, la cel de al cincilea, trebuia ca bebelușul să plângă mai mult ca ea să intervină. Așa a făcut și la schimbarea pampersului – nu s-a întâmplat niciodată la ceilalți 4 copii să nu îi schimbe la 2/3 ore. În cazul de față, îl lăsa ud mai multe ore, și, bineînțeles că băiețelul era mai agitat și mai plângăcios. Atașamentul cel mai puternic între mamă și bebeluș este în timpul alăptării, când bebelușul suge din sânii ei. Cu cât i se dă mai mult timp, cu cât poate copilul să se simtă mai comod și fără stress, cu mai multă comunicare între ei, așa crește mai frumos. Dar, nu așa s-a întâmplat cu ultimul. Mama s-a simțit grăbită, l-a hrănit, dar nu din iubire. Copilul simte. Și ca să îi demonstreze mamei că nu este mulțumit (și cu cât ea încerca să termine mai repede alăptatul), a început să refuze și să fie împotriva mamei. La un moment dat, ea a pierdut răbdarea. Copilul respingea hrana – și sânul și biberonul – iar mama forța din ce în ce mai mult ca biberonul să intre în gura copilului. Lupta asta a dus la neliniștea motrică, la țipete și refuzul constant și îndelungat al băiețelului. Când a ajuns la vârsta de 8-9 luni, mama a încercat ca pe lângă laptele artificial să-i pună o bucată de morcov pasat și alte alimente specifice vârstei. Copilul a refuzat categoric și de data aceasta. La un moment dat, bebelușul mânca în mod automat, fără să mestece. Dar aici nu se termină povestea. Cu cât creștea și a ajuns la un an și ceva, cu atât lupta între el și mamă a devenit mai aspră. Când bebelușul a reușit să se așeze pe scaun și simțea că mama îl duce pe acel scaun ca să mănânce, refuza din start . Femeia, în sinea ei, își spunea că trebuie să mănânce ceva, îl lua și îl așeza cu forța pe scăunelul lui. Și băiețelul, cu un temperament mai ager, arunca mâncarea de pe masă și țipa că nu vrea să mănânce. Dar mama, nu doar că nu l-a ascultat și nu a fost atentă la nevoile lui, dar se ambiționa și mai rău. Astfel, la un moment dat, a luat o sfoară și l-a legat de scaun. Copilul a țipat, dar asta nu l-a ajutat. Ea, cu forța, la hrănit iar el înghițea în mod automat, fără să se implice, fără plăcerea gustului, a mestecatului, a hranei în general. Trebuie menționat că băiețelul, crescând, a fost un copil foarte bun: învăța bine, era sociabil, dar, problema mâncării și relația cu mama lui i-a derutat pe amândoi, până când au venit la mine. Mama încercase și la alți psihologi, dar nimeni nu a reușit să rezolve problema acută pe care o avea copilul. În toate testele de personalitate și de inteligență făcute a reieșit că este un copil normal spre plus. Dar, la testul privind mobilitatea gurii la hrană, fenomenul mâncării, al gustului și tot ce ține de hrănire, era în incapacitate. Când au venit la mine prima dată, mama a zis că el refuză să mănânce, dar n-a povestit nimic despre comportamentul ei. Când i-am cerut copilului să deseneze ceva, ce vrea el, din prima a desenat un copil cu mâinile legate și cu buzele strânse. Atunci, am aflat, de fapt și de drept, ce se întâmplă. I-am spus mamei să schimbe ideea, percepția! Băiețelul acesta merită să fie iubit, pentru că lipsa lipsa de iubire îi dă lui reacție de refuz, de comportament anti și de stare conflictuală cu ea. Am reușit să intru în conflictul ei principal. Într-un fel, ea era supărată pe el că a venit pe lume, că el i-a luat timpul pe care ea îl voia rezervat pentru ea. Pe acest fond de trăiri, mama s-a hotărât să compenseze, că trebuie să facă ceva ca el să crească și să se dezvolte și una din metode era hrana. În gândirea ei, faptul că el refuza mâncarea și nu putea săl hrănească, s-a simțit și mai frustrată și s-a gândit că nu poate să-l ajute și să fie o mamă cum trebuie. În cazul acesta, ea forțat nota, obligându-l să mănânce producând conflictul și refuzul categoric al băiatului. Și el simțit lipsa de iubire și s-a revoltat. Așa a făcut pe toate căile, mai ales cu alimentația. În subconștient, el i-a transmis că este nemulțumit. Când femeia a înțeles problema ei, era nevoie să facem un program strict, cum să-i permită copilului să refuze programul ei de alimentație și să facă un program comun. În acest caz, nu era obligația de a sta la masă numai când voia el. Dar a început să facă exerciții motrice cu gura. Trebuia luat de la capăt cu toate organele care ajută la hrănirea corectă – mestecatul, înghițitul – pentru a simți plăcerea gustului. Trebuia să facă zilnic exerciții de închiderea – deschiderea gurii, plimbarea limbii prin gură, exerciții de înghițire etc. La început, a mâncat numai mâncare pasată bine prin blender. Încet încet, a învățat să ia o bucățică și s-o mestece bine, până când putea s-o înghită. Spre mirarea mea, după un timp relativ scurt, copilul a început să mănânce din ce în ce mai bine. În vacanțele mele din Israel, mă întâlnesc din când în cînd cu băiatul. Mă bucur că el astăzi nu are probleme de alimentație.
Doctor MIRON ITZHAK
Psiholog principal clinician cu drept de supervizare