Oamenii care vorbesc singuri pe stradă, nu sunt, în majoritate, nebuni

05/02/2018

Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

De câte ori când mergem pe stradă și ne întâlnim cu o persoană care vorbește cu ea însăși (fac excepții persoanele care au un telefon și vorbesc prin cască)… de câte ori ni se întîmplă să vedem persoane care se ceartă cu ele însăși în mijlocul aglomerărilor și sunt atât de concentrate că nici nu realizează că sunt într-un loc public. Până nu demult, cu toate că sunt psiholog clinician, mi-era teamă să fiu alături de ele, credeam că poate să mă atace sau să-mi facă altceva rău. Așa am fost învățat de mama și tata și de societatea care mi-a zis că aceste persoane care vorbesc singure pe stradă sunt nebune. De unde provine această prejudecată care duce la acest concept, potrivit căruia persoanele care vorbesc cu sine în public, ar fi nebune sau psihopate sau cu o altă problemă mentală gravă? Ca să dăm răspunsul la această întrebare, trebuie să mergem mult înapoi, mulți ani înapoi și să spunem că societatea noastră a impus noțiunea potrivit căreia vorbitul de unul singur în mod public este o problemă de sănătate mentală. Poți să vorbești cu tine însuți în mod particular, în casa ta, când nimeni nu te vede, poți să cânți, dar fără să te vadă cineva. Interesant este că până în revoluția franceză, persoanele catalogate nebune sau deviatoare era puse în pușcărie, într-un loc izolat. Numai după revoluția franceză s-au creat primele locuri care se numeau spitale pentru nebuni. În ele, una din problemele principale cu care se internau, era vorbitul cuiva în public cu el însuși. Există o logică pentru care se gândea așa, cum apreciau primele persoane care se ocupau cu sănătatea mentală și anume că cine vorbește cu el însuși suferă de schizofrenie. Și, într-adevăr, Bleuler (1911), a format cuvântul care reprezenta o boală mentală foarte puternică și a denumit-o schizofrenie după cuvintele grecești schizein – scindare, despicare și phren – minte: scindare a minții. Una din componentele acestei boli,- pe lângă altele, cum ar fi probleme afective, tulburări de afect, de percepție, de memorie, halucinații, deluzii, vorbe neordonate, comportament ciudat față de alții, neglijarea fizică și exprimarea sentimentală redusă – este aceea de a vorbi cu sine însuși. În secolul al XX-lea, în anii 50, după progresele imense a metodelor freudiene analitice se dezvoltă o tulburare, o boală numită tulburarea disociativă care încearcă să explice un fenomen care până atunci era necunoscut și care tulbura lumea științifică. Fenomenul se manifesta prin aceea că la o persoană, înafara personalității proprii, se dezvoltă și alte personalități care sunt numite personalități secundare și care, în aceeași persoană au funcția de a veni în ajutor în momentul potrivit la acel om care se află în dificultate. De exemplu, dacă personalitatea principală este de retragere, de timiditate (un om poate fi agresat ) atunci iese în apărare una din personalitățile secundare. Apărarea poate fi prin aceea că aceste personalități vorbesc între ele și încearcă să explice că nu e bine să fie prea retras și poate să devină, astfel, foarte agresiv și săl lovească pe omul care a provocat această suferință. Interesant este că toate personalitățile secundare pot deveni periculoase și pot exprima pe linie verbală și comportamentală ca o personalitate autentică. De exemplu, personalitatea secundară poate determina schimbarea vocii și brusc, să vorbească ca o fată, sau, invers, autoritar, ca tatăl său. Dacă schizofrenia se întâlnește între 3 și 4 procente din populație, tulburarea disociativă, spun specialiștii, nu se întâlnește mai mult de jumătate de procent. Din păcate, eu personal, pe parcursul a 40 de ani de meserie, am tratat în jur de 10 persoane cu tulburarea disociativă care, în forma cea mai gravă – un exemplu, am avut un băiat de 21 de ani și care a avut 258 de personalități (în cercetările psihologice s-a descoperit o fată cu 317 personalități). Din păcate, mulți dintre psihiatri, mai ales în zonele mai puțin dezvoltate, nu recunosc această tulburare disociativă. Ei spun că este schizofrenie și o tratează prin medicamente, ca pe un om bolnav de schizofrenie. Ei continuă să se justifice prin faptul că această tulburare disociativă este o invenție a americanilor, luată din filme și din imaginația bogată și a pacientului, și a psihologului. Dacă ne uităm bine, 3,5 % din populație, într-adevăr, este cu o tulburare mentală gravă de care societatea s-a speriat și, întrun fel, s-au impus norme și valori scrise și nescrise prin care cine vorbește în public are probleme de sănătate mentală. Are sau nu? Ei bine, este total invers! Nu are. În Jurnalul de Experiment Psihologic din anul 2015, un grup de cercetători consideră că vorbitul de unul singur în public nu numai că nu este o problemă de sănătate mentală, mai mult, s-a ajuns la concluzia că oamenii care vorbesc singuri în public s-au dezvoltat mai sănătos și o parte din ei sunt numiți chiar geniali. Ei spun că de la vârsta de un an, copilul ca să poată să-și dezvolte abilitățile lui cognitive și afective, trebuie să repete lucruri ca să poată fi pregătit (așa spune și Jean Piaget, psiholog / este o fază prin care copilul repetă și asta îl ajută să înțeleagă mai bine toate contextele și semnificațiile, iar la vârsta de 3 ani și jumătate spre 4 ani se dezvoltă mult mai bine memoria). Piaget denumește acest fenomen de vorbire cu el însuși și îl numește vorbirea egocentrică. El împarte acest fenomen în trei: 1. Repetarea echolalelia prin care copilul repetă cuvinte și propoziții de la vârsta de 1 an până la 3 ani și ceva (dacă întârzie și la vârsta de 4 ani în sus copilul repetă, trebuie urgent de văzut un psiholog pentru că există riscul unei probleme cum ar fi autismul sau retardarea mentală). 2. Monologul; copilul vorbește cu el însuși parcă gândește cu voce tare. Limbajul, aici, nu este folosit pentru a transmite vreun mesaj anume. 3. Monologul colectiv; copilul este într-o grupă și parcă vorbește spre grupă, dar grupa – colectivul nu îl ascultă, el nu se referă la cineva anume, el vorbește cu voce tare numai pentru el însuși. Copilul care vorbește cu voce tare în mod public nu este interesat de faptul dacă cineva din public, primește mesajul. Piaget mai spune cu cât abilitățile sociale și cognitive cresc, așa se dezvoltă limbajul și vorbirea. De la o vorbă egocentrică la o vorbă socială. Una din plăcerile cele mai mari a copilului, când se întoarce de la creșă sau grădiniță în camera sa, este să pună păpușile ca un fel de ascultător, să stea lângă tablă și să vorbească de față cu ele și să le explice ca un profesor ce a învățat azi. În acest fel, copilul imită educatoarea și învață toate mișcările corporale și manierele adultului. În acest fel, prin repetare și imitație, se ajută pe sine să-și organizeze mai bine gândirea, să-și asume responsabilități de care nu este legat. Cercetătorii spun că atunci când un copil sau un adult vorbește cu voce plină, îi întărește atenția spre toate detaliile mici și atenția lui se concetrează mai tare și prin asta nu mai poate devia din focusarea sa, de la gândul său. În acest fel, creierul devine mult mai focusat, organizat și ordonat, cu misiuni clare. Pe parcursul anilor, când au început să se dezvolte teoriile psihologice legate de personalitatea omului, a fost clar că cercetătorii au jonglat între psihologia umanistă individualistă și psihologia masei. Ideea era că e normal ca un copil să vorbească cu el însuși și să repete dar, cu cât se maturizează, informațiile acumulate, detaliile lor, sunt pe un loc închis al sufletului său și nimeni nu are dreptul să pătrundă și să facă din asta proprietate socială. Cu alte cuvinte, omul s-a construit în așa fel că tot ce are în conștient și în subconștient este al lui și numai a lui și nu avem dreptul ca societate să pătrundă și să afle ce se întâmplă. Omul nu trebuie să vorbească în public cu el însuși. În timp, acest drept de individualitate s-a format pe linia de intimitate fizică, când fiecare cultură și fiecare popor și-au determinat distanța de intimitate (de exemplu, în Anglia, distanța de intimitate este în jur de 2 metri unul față de celălalt, pe când în Italia, distanța este de jumătate de metru). O cercetare interesantă făcută în 1985 arată că 80 de procente din oameni vorbesc cu ei înșiși. O parte din ei, fac asta într-o formă ascunsă, o parte nu reușește să controleze situația în public și sunt obligați să vorbească singuri. Problema este că din când în când sunt acuzați fie că sunt nebuni, fie că vorbesc prostii iar această critică joacă un rol negativ și duce la agravarea situației. Atât de tare că, cu cât vrea să scape de această problemă, cu atât ea se acutizează. În ce situații tind persoanele să vorbească singure în public? 1. În situții de criză și de stress, cum ar despărțirea, moartea cuiva drag. 2. Când omul este foarte preocupat de găsirea unor soluții, probleme severe și este nevoit să se concentreze foarte tare în această misiune și, în acest timp trebuie să se deplaseze și să apară inevitabil, pe stradă. 3. În situații de boală fizică. 4. În perioada bătrâneții, vorbitul cu sine însuși se accentuează, mai ales când se simt singuri. 5. La persoanele cu tulburare disociativă, de multe ori, mersul pe jos le crează fel și fel de gânduri și sentimente care pot duce la apariția personalităților secundare. 6. Schizofrenia (trebuie să facem diferențiere că la această boală, vorbele lui sunt neadecvate, neordonate, cu întârzieri, cu oprire și cu neglijarea fizică puternică, cum ar fi îmbrăcămintea și corpul). 7. Persoanele introvertite tind să aibă dialoguri cu sine, mult mai des decât cele extrovertite. 8. Persoane care se află în instituții religioase izolate, cum ar călugării care vorbesc numai cu Dumnezeu, în condițiile în care au interzisă vorbirea cu alte persoane. 10. Persoanele care se află în instituții cu regim dictatorial puternic, cum ar fi secte, închisori și care au, de asemenea, interzise comunicarea sau interacțiunile. Am scris acest articol pentru multe persoane care sunt îngrijorate atunci când văd un om pe stradă care vorbește singur, sau chiar ei au început să vorbească singuri și sunt numiți nebuni. Pentru aceste persoane am hotărât să explic odată pentru totdeauna că nu există nici un risc dacă omul vorbește cu el însuși și că, din păcate, excepția de 3,5 procente din oameni a creat discriminări și prejudecăți care țin și astăzi. Dr. MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro