Semnalăm apariția numărului 29 al revistei „Generația 9“, publicație a Școlii Gimnaziale Nr. 2 din Piatra Neamț. Remarcându-se atât prin aspectul grafic deosebit, cât și prin conținutul variat, revista – realizată de talentata profesoară Monica Cristea – cuprinde rubrici deja consacrate, precum: „Excelența la ea acasă“, „Pagina credinței“, „Pitici cu condei“, „Atelier literar“, „Misterele Terrei“, „Pagina de fizică“, „Pagina de mate“, „Întrebări și răspunsuri“, „Interviu“, „Pasiuni și talente…“ etc.
Revista se deschide cu un articol plin de învățăminte despre „A opta poruncă“, aviz copiilor, dar și adulților care și-au făcut un obicei din a plagia. O poveste adevărată, din care înțelegem cum trebuie să procedeze un adevărat dascăl pentru a corecta defectele de caracter ale elevilor: cu tact, înțelepciune și, mai ales, cu dragoste.
„Am simțit că plagiatul doare…“
„Și – într-o dimineață de primăvară – când soarele intra generos pe ferestrele largi, alintând elevii așezați în bănci, Foxy, ca desprinsă dintr-un arc, s-a ridicat în picioare și a spus tare, s-o audă întreaga clasă: «Doamnă, am înțeles lecția, am simțit că plagiatul doare, n-am să mai copiez în viața mea și nici n-am să semnez cu numele meu ceea ce a gândit și a scris altcineva. Credeți-mă! Și aș mai vrea… aș mai vrea… să vorbiți cu mine și să mă iubiți ca mai înainte…» Cele treizeci de perechi de ochișori s-au mutat de la fetiță, la catedră și au văzut cum înflorea un fir de lumină în ochii doamnei și vorbele ei au netezit sprâncenele ridicate a încordată așteptare: «Draga mea, mă bucur că ai înțeles! Viața nu-ți pune note, dar îți dă lecții pe care este important să le pricepi, învățăturile nu se înscriu în rubricile documentelor școlare, ci în sufletele oamenilor. Mă bucur că ai înțeles cât de rușinos este să încalci a opta poruncă». Și soarele, care tocmai chemase la viață primii ghiocei, a zâmbit șăgalnic privind lecția aceasta și s-a întrebat dacă nu cumva ar fi bine să fie predată și în alte școli și în alte instituții și… la alte niveluri… “
Pitici cu condei
Nu sunt uitați micii condeieri, care evocă, în rânduri sensibile, figurile luminoase ale celor dragi:
„Eu o consider pe bunica o a doua mamă. M-a sfătuit doar de bine, m-a dojenit când am greșit, m-a înconjurat cu toată dragostea și bunătatea ei. Am petrecut clipe minunate împreună: priveam la televizor emisiunile noastre preferate, făceam gogoși, ieșeam împreună la plimbare, pe marginea lacului din fața casei, admirând dansul lebedelor, dansam cu ea și cu bunicul pe muzică populară. La început bunica îmi citea deseori povești, cu glasul ei suav. Când eu am deslușit tainele literelor și vederea bunicii aproape s-a pierdut, am început să-i citesc eu povești ei… “, mărturisește Raluca Berbece, din clasa a III-a B.
Un înger a zburat spre cer…
Și, pentru că în luna ianuarie s-a stins din viață, în urma unui cumplit accident, elevul Iustin Burduja din clasa a VII-a B, colegii lui au ținut să-i dedice câteva rânduri, în semn de prețuire și neuitare:
„Gândindu-mă la acea zi de joi, pot spune că cea mai grea încercare la care putem fi supuși este pierderea unui prieten. Dar dacă găsim în noi puterea și curajul de a merge mai departe, putem fi siguri că el este mândru de noi.
Când pleacă de lângă tine, un prieten nu te lasă singur. Îți dă ocazia să descoperi cât de puternic ești. Dumnezeu să te ierte, colegul nostru drag! “, scrie eleva Antonia-Florina Chiruța.
Școala de ieri, școala de azi
Un arc peste timp realizează o fostă elevă a Școlii Nr. 2, Elisabeta Marina, care deapănă amintiri petrecute în urmă cu mai bine de șapte decenii: „Prin anul 1945, când eu eram în clasa I, exista doar un singur corp de clădire, mai exact «școala veche», formată, pe atunci, dintr-un hol și patru săli de clasă. Numărul elevilor era foarte mic și toți copiii din Mărăței frecventau această școală. Clasele erau demixtate, adică unele erau numai de băieți și altele numai de fete. Stăteam în bănci greoaie, vechi, de lemn, cu câte două locuri. Era primul meu an de școală și domnișoara mea învățătoare, care se numea Zugrăvescu, își dădea silința să ne învețe literele și cifrele. Era tare blândă cu noi și am iubit-o din prima clipă. Țin minte că în prima zi de școală, m-a impresionat în mod deosebit copacul înalt și rămuros din curtea școlii. Am aflat mai târziu că era un ulm. (Oare o mai există?) La umbra lui săream coarda, jucam Alunelu’, alergam după «batistuța parfumată»… Mai țin minte că primele litere le-am scris pe tăblițe, care erau așezate pe pereți, astfel încât să putem ajunge să scriem, că noi, toate fetele, eram de-o șchioapă și de aceea ni se părea că sălile de clasă erau foarte înalte și spațioase (…) Școala de azi este de aproape opt ori mai mare decât cea din amintirea mea, condițiile de învățare sunt incomparabil mai bune și elevii sunt mulți și deștepți! Oare or fi și responsabili față de școală, de mediu, de semeni?“
Irina NASTASIU
