Născută și crescută într-o familie evreiască din Iași, foarte bine poziționată social – tatăl, medic ginecolog, mama, o prezență mondenă recunoscută inclusiv după reclama la țigaretele „Doina“, celebre în epocă – Golda Oxenberg trăiește într-un „basm“ ce va fi spulberat de ură și de crima rezultată din aceasta. Peste 60 de ani de la evenimente, Sânziana Stipiuc, contabilă la Magazinul Universal Moldova din Iași, intră în contact cu o familie de evrei americani, mamă și fiu, ce intenționează să dezvolte în România o rețea de distribuție a hainelor second-hand, a hainelor „vintage“ sau a „hainelor cu story“. Urmare a acestei fericite întâlniri, Sânziana se căsătorește cu fiul Dorei Bernstein, Ben, devenind astfel Suzy Bernstein, povestitorul contemporan al acestei istorii. Un personaj foarte important al contemporaneității este și Joe Bernstein, soțul Dorei și socrul lui Suzy, cel care aduce în prim-plan, ori de câte ori apare, situarea simbolică și paremiologică a evreității. Reluând o vorbă de-a lui Danton, aceea că „nu poți duce țara pe talpa pantofului“, care va deveni un fel de leitmotiv al povestirii,și căreia îi adaugă ideea că „în toc se păstrează întotdeauna ceva“, Joe iluminează una dintre cheile în care trebuie citit destinul acestei supraviețuiri. Revenind în trecut, Golda supraviețuiește zilei criminale din iunie 1941 pentru că, după ce-și vede mama violată de către grupul militar format dintr-un ofițer german, însoțit de un translator basarabean, de un polițist, un ofițer și doi soldați români, căruia li se adaugă jandarmul Ilie (iubitul slujnicei familiei Oxenberg) și un vecin actor, fuge în stradă, unde e cât pe ce să îngroașe numărul victimelor. Pentru că știa germana, fetița de 11 ani strigă după ajutor în această limbă și este salvată de un ofițer neamț, spunându-i acestuia povestea, pe loc redată în limbaj poetic, a rățuștelor din cauciuc, galbene cu cioc portocaliu, pe care, într-una dintre vacanțele petrecute cu părinții la Warnemünde, le eliberase în valurile Mării Baltice. Îl salvează, cu această ocazie, și pe rabinul din Podu Roș, cel care-i va purta de grijă, precum un tată, ajutând-o să emigreze în America, asigurându-i trecerea prin „halta“Spitalului Rotschild din Viena, în 1947.
E mult simbolism și e multă sensibilitate în romanul lui Cătălin Mihuleac. Simbolul paremiologic și imagologic al tocului de pantof purtător de secrete ce salvează destine se aplică și în cazul Dorei Bernstein, despre care nora sa Suzy va afla, într-un noiembrie vienez, când se vor regăsi în capitala dunăreană, că este, de fapt, Golda Oxenberg, supraviețuitoare a Pogromului de la Iași. Pentru a găsi, apoi, în tocul unei cizme cu care tatăl socrului său, Joe, venise din România în America, scrisoarea rabinului din Podu Roș, care-și ruga prietenul să-și trimită fiul, pe Josef / Joe la Spitalul Rotschild din Viena, spre a o recupera și, de va fi s-o placă, spre a o lua de soție pe fata de 17 ani, pe „prințesa rățuștelor de cauciuc“ (p. 304), Golda Oxenberg.
Există, totodată, și o foarte fină ironie, marcă deja cunoscută a autorului, în „America de peste pogrom“, roman marcat de un tragism exemplar. E picurată exact cât trebuie, având parcă dimensiunea vârfului de peniță prin care talentul indiscutabil allui Cătălin Mihuleac ajunge, mai cu seamă prin acest roman al unui scriitor deplin, la cititori. Ca atare, și iertarea eliberatoare a Dorei Bernstein / Goldei Oxenberg trebuie citită în această cheie: „Nu de dragul profitului a vrut să deschidă la Iași o filială a firmei sale. Ci pentru că era cea mai elegantă manieră de a se revanșa în raport cu urmașii celor care jefuiseră de haine cadavrele evreilor, în timpul Pogromului. Imaginea morților în pielea goală nu a slăbit-o toată viața“ (p. 305).
Sunt alternate, în romanul lui Cătălin Mihuleac, pagini cu rol de document, imagini ale absurdului grotesc și ale tragismului, fragmente ce mustesc de cel mai bun umor și dureroasele pagini în care lacrimile izbucnesc involuntar, chiar în timp ce cuvintele scrise sunt sorbite de ochi. Mai ales citindu-le pe acelea, eu unul am plâns și mi-a fost, încă o dată, rușine.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru