Restaurând literar, cu mijloacele pe care harul scriitoricesc i le-a așezat la îndemână, povestea familiei Oxenberg din Iași și a urmașei acesteia, Dora Bernstein, supraviețuitoare a Pogromului, Cătălin Mihuleac redă istoriei, spre a se rosti mereu și mereu, într-un excelent exercițiu de neuitare, memoria victimelor cumplitului eveniment de care autoritățile române au fost direct responsabile. Mai exact, memoria celor „13.266 de victime, dintre care 40 de femei și 180 de copii. Conform raportului numărul 1.503, din 23 iulie 1943, al Serviciului Special de Informații“ (p. 70). Acesta a fost rezultatul devastator al urii permanent întreținute, al unei uri care s-a sedimentat în timp și care a izbucnit pentru a ucide. La această cumplită realitate au contribuit cu asupra de măsură „prelații“ spațiului public, intelectualii predați pe altarul religiei politice a antisemitismului, iar Cătălin Mihuleac are talentul de a ne spune că „ura mocnește, ura dospește. Se visează la clipa când se va striga «Ura!»“ (p. 52) trimițând la realitatea că, în societatea românească a vremii, ura a nivelat diferențele date de statutul social. Ura slujnicei familiei Oxenberg, Tincuța, încurajată și susținută de iubitul său, jandarmul Ilie, nu are nimic mai prejos față de ura întreținută și împroșcată de la catedră sau din vârful stiloului de către „căpitani filosofici“ (vorba lui Adrian Marino) precum A.C. Cuza, Nicolae Paulescu ori Ionel Teodoreanu. Poate doar mijloacele de manifestare sunt altele, însă, în ordine morală, atunci când ura produce crimă, nu există grade de vinovăție.
În fine, ca să ating și cea de a treia temă de interes istoric și politologic pe care am identificat-o în romanul lui Cătălin Mihuleac, aș spune că volumul său reprezintă, în aceeași măsură, un excurs de deconstruire a mitului „paradisului interbelic“ și de asumare a unei realități care, din diverse rațiuni, a fost plasată într-un soi de „camera obscura“ în posteritatea comunismului. Dacă Iașul a funcționat precum „un Nürenberg al României“ (p. 221), mediul universitar și intelectual de aici fiind nu doar propagatorul urii de rasă, ci și promotorul moral al asasinatului politic (cazul uciderii prefectului Manciu de către Zelea-Codreanu) ori al excluderii evreilor din pozițiile publice, astfel de intelectuali s-au manifestat și la București, sub bagheta ideologică a pseudo-filosofului Nae Ionescu. Cu toții au fost redescoperiți după 1990, fiecăruia în parte atribuindu-i-se calitatea de „guru metafizic“. Ceea ce spune, iarăși, multe despre un absolutamente necesar și mereu amânat efort de asumare a trecutului nostru recent.
Toate aceste teme care mi se par majore sunt conținute în povestea literară scrisă de Cătălin Mihuleac. Crescând pe două planuri, micro-istoria unei supraviețuitoare a Pogromului din 29 iunie 1941 aduce la scenă deschisă, de astă dată cu mijloacele literaturii, ale unei literaturi de cea mai înaltă calitate, istoria unui eveniment care ne privește, pe care trebuie să-l aprofundăm spre a-i identifica resorturile și pentru a-l asuma cu maximă sinceritate. Și poate că, tocmai în acest sens, substratul emoțional identificabil în intensitatea scriiturii lui Cătălin Mihuleac este în măsură să ne pună în mișcare rotițele conștiinței, individuale și colective deopotrivă.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru