Depășind, după ’90, fundamentalismul etatic al comunismului, societatea românească a virat, brusc, spre un fundamentalism al pieței, la care însă nu s-a adaptat, practic, niciodată. N-ar fi o problemă, dacă ar fi de luat în calcul numai faptul că acest al doilea tip de fundamentalism a eșuat, de curând, în multe state occidentale, producând o criză economică pentru a cărei soluționare e reiterată necesitatea controlului de stat. Ce reprezintă o problemă e faptul că, la noi, ideea economiei de piață a existat și există încă numai în cărți sau la nivelul dezbaterilor intelectuale ori specializate.
În realitate, depășind perioada „capitalismului primitiv“, în România marile averi s-au făcut, atunci când nu au fost urmarea tunurilor ori speculațiilor imobiliare realizate de cei care, oricum, au „furat“ startul (bișnițarii „descurcăreți“, „dizidenții economici“ de la finele anilor ’80 și proaspeții „privatizați“ ai anilor ’90), numai ca urmare a afacerilor cu statul. Nu a existat vreo clipă – dar poate că există și infime excepții – în care piața să fi reglementat distribuția bunurilor (orice formă ar fi luat acestea), acest rol fiind jucat de trucarea licitațiilor pe bani de la buget. În același sens, nu a existat inițiativă privată care să aducă, peste noapte, îmbogățirea, ci doar o relaționare, în limitele mașinațiunilor politico-financiare, între diverșii „băieți deștepți“.
Aș spune, de aceea, că am trecut de la fundamentalismul etatic la privatizarea statului, în ideea aducerii acestuia din urmă la îndemâna unei oligarhii care, din patru în patru ani, se ocupă, indiferent de partid, de „rotația cadrelor“. Deși nu am atins încă etapa vizibilă în alte state occidentale, aceea a fundamentalismului pieței de care pomenea profesorul Iliescu – aceasta din urmă dovedindu-se oricum, precum vedem azi, falimentară – am reușit să ne blocăm într-o nebuloasă economico-financiară căreia nici măcar talentul mitoman al guvernanților ce s-au tot perindat în acest sfert de veac nu a mai putut să-i facă față.
Ca atare, cei care vor putea proiecta, respectând principiul ingineriei sociale graduale – și nu aruncându-ne utopic în profeții lipsite de responsabilitate – un nou model de societate vor trebui să aibă în vedere, înainte de toate, că acesta nu poate funcționa atâta vreme cât există fracturi create artificial în spațiul social.
Prof.univ.dr. Daniel Șandru