A ccesul vizitatorilor se face în ture de maximum cinci persoane
Preţul unui bilet este de 4 lei pentru adulţi şi 2 lei pentru copii şi grupuri
Un număr record de vizitatori s-a înregistrat, anul trecut, la Turnul lui Ştefan, mai bine de 5000 de persoane trecând pragul îndrăgitului monument nemţean.
După cum aflăm de la Lucian Uţă, purtător ul de cuvânt al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, atât vizitatorii din afara judeţului, cât şi localnicii manifestă un deosebit interes faţă de renumita ctitorie ştefaniană.
„Deschiderea turnului a fost o mare surpriză pentru nemţeni, cu atât mai mult cu cât aceştia îşi doreau de ani de zile să îl viziteze. Vizitatorii sunt plăcut impresionaţi nu doar de expoziţia organizată în sălile interioare ale turnului, ci şi de felul în care a fost restaurat monumentul”, a spus Lucian Uţă.
Deschis anul trecut, chiar de Ziua Oraşului, după un deceniu în care a fost ţinut sub cheie, turnul clopotniţă cuprinde o expoziţie permanentă, cu obiecte rare şi inedite, legate de istoria locului.
La etaj sunt expuse obiecte de cult, vechi cărţi şi manuscrise bisericeşti, icoane de patrimoniu şi fotografii şi documente amintind de Curtea Domnească de la Piatra-Neamţ. La nivelul superior pot fi admirate exponate ce fac trimitere la Şcoala de băieţi “Lascăr Catargiu” din Piatra-Neamţ, care a funcţionat în actualul sediu al Muzeului de Artă: un pupitru, o tablă, călimări şi pene de scris, toate păstrând patina anilor interbelici.
O istorie în imagini
Şcoala primară de băieţi nr. 1 a fost înfiinţată la mijlocul secolului XIX, purtând denumirea de „Şcoala Domnească”, în anul 1930 fiind inaugurat noul sediu. Una din fotografiile expuse la etajul turnului surprinde chiar momentul inaugurării, astfel explicându-se prezenţa mulţimii de oameni pe treptele şi în faţa instituţiei de învăţământ. Groapa din imagine provenea de la o locuinţă dărâmată, care aparţinuse Catedralei Sf. Ioan Domnesc, aflată în imediata vecinătate.
Clădirea a fost construită din iniţiativa omului politic Gheorghe Măcărăscu, adăpostind, începând cu anul 1960, Muzeul de Arheologie din Piatra-Neamţ, iar din 1980 Muzeul de Artă Piatra-Neamţ.
Arhitecţii care au proiectat-o au fost Roger Bolomey şi Fr. Droz, constructorul – Carol Zani, iar sculptorul decorator, Vicenzo Puschiasis.
Pe treptele abrupte ale turnului se urcă însă destul de greu, vigilenţa vizitatorilor trebuind să fie maximă. De asemenea, organizatorii expoziţiei au interzis accesul vizitatorilor până în vârful turnului, pentru prevenirea accidentelor.
“Din motive de siguranţă, nu este permis accesul în zona superioară a turnului, traseul fiind destul de abrupt, mai ales că mulţi dintre vizitatori sunt copii. Tot din motive de siguranţă, accesul vizitatorilor se face în ture de maxim cinci persoane”, ne-a declarat Lucian Uţă, purtător de cuvânt al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ.
În anul 2012, Parohia Sfântul Ioan Domnesc şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ au încheiat un protocol pe o perioadă de 10 ani, de cedare în administrare şi folosinţă sub formă de comodat a turnului clopotniţă al bisericii parohiale.
Turnul clopotniţă a fost reabilitat în cadrul proiectului “Restaurare şi punere în valoare a zonei istorice şi culturale Curtea Domnească din Piatra Neamţ – prin reabilitarea, dotarea şi punerea în valoare a siturilor şi clădirilor de patrimoniu: Muzeul de Etnografie, Muzeul de Artă, Teatrul Tineretului, turnul clopotniţă, ruinele beciului şi ruinele zidului de incintă ale Curţii Domneşti şi muzeul aferent”.
Moşul Gheorghe Lazăr, pelerinul din turnul – clopotniţă
În turnul – clopotniţă al Bisericii „Sf. Ioan” Domnesc din Piatra-Neamţ s-a nevoit, timp de 26 de ani, un sfânt. Moşul Gheorghe Lazăr, cum i se spunea, s-a născut în comuna Şuşag, judeţul Alba, în anul 1846, într-o familie de oameni gospodari. Părinţii l-au căsătorit la vârsta de 24 de ani, căsnicia sa fiind binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii. În 1884, Moşul Gheorghe Lazăr a plecat în pelerinaj la Mormântul Domnului, în pustiul Iordanului, şi la Sinai, unde s-a rugat vreme de aproape un an de zile. La întoarcere, s-a nevoit vreme de un an şi jumătate în Muntele Athos, acest pelerinaj aducându-l tot mai aproape de Dumnezeu. Întors acasă, a mai trăit în familie până în 1890, când şi-a aşezat copiii în rânduială şi s-a retras ca un pelerin spre mănăstirile Moldovei. După ce s-a închinat la toate sfintele locaşuri, Moşul Gheorghe s-a stabilit definitiv la Piatra-Neamţ. A trăit în clopotniţa bisericii lui Ştefan cel Mare timp de 26 de ani, în post şi rugăciune, fără pat, fără încălţăminte în picioare, ducând o viaţă aspră. La 15 august 1916 s-a săvârşit în chilia lui, fiind înmormântat în cimitirul oraşului. În vara anului 1934, osemintele sale au fost aşezate în gropniţa Mănăstirii Văratec.
Omul rugăciunii
Îmbrăcat în cojoc, cu capul descoperit, cu “Psaltirea” sub braţ şi cu toiagul în mână, aşa mergea Moşul Gheorghe prin Piatra-Neamţ, rostind în taină Rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David. Din banii pe care îi primea de la creştini, cumpăra multe pâini calde pe care le împărţea cerşetorilor din oraş, care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Tot celor necăjiţi le dădea şi banii primiţi de pomană. Urca în turn, unde se ruga până spre seară. După asfinţitul soarelui, mânca legume fierte şi apoi se culca. La ora 11 noaptea, bătrânul pelerin cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, până dimineaţa. Când se lumina de ziuă ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci.
Toţi nemţenii se foloseau de rugăciunile şi de înţelepciunea bătrânului. Când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau “Psaltirea”, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, iar câinii niciodată nu lătrau după el.
Desculţ şi descoperit, prin ger şi arşiţă
Vara şi iarna, Moşul Gheorghe Lazăr umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Pietrenii se minunau văzând cum iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi. Cu toate acestea, toţi cei care l-au cunoscut au dat mărturie că bătrânul nu a fost niciodată bolnav. “Dar câte lucruri minunate nu povestesc bătrânii din Piatra-Neamţ şi din împrejurimi despre dânsul. Ei spun că iarna, când era foarte frig – minus 20 – 25 de grade – nu mai dormea în turn, ci la brutăria oraşului. Dar nici o noapte nu lăsa să treacă fără să se roage în biserică. (…) Cu pieptul descheiat şi fără nimic pe cap, îl viscolea şi îl învăluia vântul. Iar el liniştit, fără grabă, mergea zicând psalmi şi rugăciuni. Îi ieşeau aburi de pe cap şi de pe piept. Când trecea pe la uşa brutăriilor, intra înăuntru, întindea un picior deasupra pe jăratec. Îl dezmorţea puţin, până îi cădea gheaţa dintre degete, căci îl jena la mers. Apoi făcea la fel cu celălalt şi îndată pleca prin ger mai departe. Veneau mulţi trecători să-l vadă cum punea piciorul pe jăratec. Însă el nu se uita la nimeni.” (Arhim. Ioanichie Bălan – “Moşul Gheroghe Lazăr, un sfânt al zilelor noastre”, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2004, pp. 54 – 56).
Drumul către Mănăstirea Văratec
În 1916, vestea morţii Moşului Gheorghe Lazăr a cutremurat tot oraşul Piatra-Neamţ. Cu mic, cu mare, nemţenii au alergat plângând, să-l vadă pentru ultima oară pe bunul lor sfetnic şi prieten, pe omul lui Dumnezeu, Moşul Gheorghe Lazăr.
La înmormântarea lui, s-au adunat zeci de preoţi, ierarhi, stareţi, pustnici, călugări, maici şi zeci de mii de credincioşi. Veneau cu toţii, ca la un sfânt al neamului, să-şi ia rămas bun şi să i se închine. Nimeni nu a îndrăznit să-l îmbrace cu alte haine pe Moşul Gheorghe, astfel încât a fost îngropat în cimitirul oraşului, purtând acelaşi cojoc rupt, desculţ, fără acoperământ pe cap, cu toiagul, Evanghelia şi Psaltirea puse alături, în sicriu.
Despre strămutarea osemintelor sale de la Piatra-Neamţ la Mănăstirea Văratec, părintele Ionichie Bălan povesteşte: “În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca – Suceava, a voit să aducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii. Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi.” (Arhim. Ioanichie Bălan – “Patericul mănăstirilor nemţene”, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 350).
Ucenicii lui Moş Gheorghe
Şi astăzi, preoţii slujitori ai Bisericii Sf. Ioan Domnesc îl pomenesc deseori în rugăciunile lor pe Moşul Gheorghe Lazăr, model de viaţă şi mărturisire creştină.
“În calitate de paroh al Parohiei Sf. Ioan Domnesc şi slujitor al Bisericii Voievodale, sunt onorat să am în administrare şi inventariere turnul – clopotniţă, clădire anexă a bisericii, acest edificiu care a constituit, aşa cum reiese din mărturiile – document istorice, adevărata chilie a Moşului Lazăr, ale cărui viaţă şi fapte sunt mai mult decât demne de un creştin ortodox autentic, mărturisitor şi trăitor, în acelaşi timp. Moşul Gheorghe Lazăr a înţeles că sfinţenia este un dar pe care Dumnezeu ni-l pune la îndemână, fiecăruia dintre noi”, ne-a mărturisit părintele Dan Ovidiu Cojan, paroh al Bisericii Sf. Ioan Domnesc.
Viaţa şi faptele Moşului Gheorghe Lazăr sunt consemnate în cărţile părintelui arhim. Ioanichie Bălan, care conţin valoroase mărturii ale celor care l-au cunoscut şi l-au cinstit ca pe un sfânt, încă din timpul vieţii. Între ei se numără Schimonahul Ioachim Panaite, Protosinghelul Damaschin Trofin, dar şi alţi ucenici ai Moşului Gheorghe, care se nevoiau asemenea lui, umblând desculţi şi descoperiţi, zicând psalmi ziua şi noaptea: Moş Mihai din Brusturi, care a umblat desculţ până la moarte; Moşul Ioan Apostolul din satul Valea lui Ion – Buhuşi, care a umblat la fel toată viaţa şi a murit călugăr; Monahul Atanasie Păvălucă din Mănăstirea Neamţ, care mult timp a umblat desculţ şi dormea pe scaun; Protosinghelul Iosif Crăciun, tot din Mănăstirea Neamţ, a umblat de asemenea desculţ, zeci de ani, vară şi iarnă; Protosinghelul Ioanichie Moroi, care toată viaţa a umblat fără niciun fel de ciorapi în picioare, ci numai cu bocanci.
Irina NASTASIU