Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare

Pacientul ( sau clientul) trebuie să știe că psihoterapeutul său este foarte puternic , cu mare experiență că poate să-l convingă să se vindece; pacientul să aibă încredere mare în metoda și intențiile terapeutului, altfel, rămâne un gol întreg în sufletul său și nu poate să depășească problema, pentru că nu poate să intre într-o comunicare profundă cu altă persoană și nici cu el însuși. În intuiția mea, știam lucru acesta și, de când am început formarea ca psiholog – arătam pacienților mei o mare încredere în ce spun și ce fac. Eu, ca psiholog ( sau chiar ca om simplu, eram un “model” pentru ei). Au fost cazuri când nu eram sigur pe mine, dar trebuia să arăt o siguranță puternică în mine și în ceea ce le spun. Prin încrederea în mine am reușit să ajut foarte multă lume și nu numai ca psihoterapeut, chiar și ca om. Îmi amintesc un eveniment petrecut în țara natală, în armată, când am terminat școala de ofițeri și, în aceeasi zi, m-am prezentat în tabăra mea și mi s-a dat o misiune destul de grea: să intrăm noaptea într-o țară vecină, să patrulăm și să căutăm teroriști. Misiune grea, riscantă, la care se adăuga experiența mea aproape zero. Trebuia sa duc soldații mei în locuri pe care nu le cunoșteam. O greșeala, cea mai mică, ne descoperea și plateam cu viața. După nu mai mult de 5 km în țara arabă – vine sergentul și mă întreabă dacă sunt sigur pe drumul pe care mergem, pentru ca el a fost de mai multe ori pe el și se pare că am deviat. L-am liniștit, să nu aibă dubii, și am continuat. Peste vreo câțiva km, se întoarce către mine și îmi zice, de data aceasta, un pic mai autoritar, că greșesc și există pericolul să fim descoperiți. De data asta, am fost și eu mai autoritar, dar, în același timp, am început să mă îndoiesc: “Și dacă are dreptate? Ar trebui, oare, să-l las pe el să conducă? Dar dacă îl las, înseamnă că eu am pierdut total autoritatea care mi-o confereau gradul de ofițer și uniforma. Am riscat . Și cu acest risc, am reușit să termin misiunea cu succes și cu aprecierea soldaților. Încrederea în mine m-a ajutat enorm în relațiile mele ofițer-soldat. În 1984, am intrat în armata israeliană ca ofițer- psiholog. Am primit una din cele mai grele tabere- soldați începători care trebuia, în timp scurt, să devină luptători în artilerie. Mulți dintre ei, nu erau pregătiți petru asta și aveau simptome psihice, cum ar fi problemele de adaptare. Am trecut prin mai multe încercări dramatice, în care militarii voiau să-mi demonstreze că, de fapt, nu sunt apt pentru armată. Eu, ca debutant în psihologie, tratam toate cazurile cu cea mai mare seriozitate și cu profesionalism. Cele mai grave cazuri erau tentaivele sau gândurile de sinucidere. În toți anii de muncă, nici nu am greșit și nici nu am tratat greșit astfel de cazuri. Pot să afirm asta, până când, o întâmplare relativ recentă, a spart continuitatea: O clientă de a mea, cu care lucrez din anul 2014 ( am schimbat toate datele ca să păstrez confidențialitatea), a venit la mine pentru că nu poate înghiți și mânca. Problema asta s-a rezolvat, dar au apărut alte probleme: la serviciu , în familie – mai ales cu soțul și copii – și, cum un necaz nu vine niciodată singur, ultima problemă a fost sănătatea mamei. Se simțea slăbită. Avea un virus care se muta dintr-un loc în altul , o hemoglobină scăzută. Medicii nu găseau cauza . I s-a dat un tratament care a ajutat- o o perioadă scurtă, apoi au internat- o. Fata ei – pacienta mea – era disperată. Nu mai știa ce să facă. A adus-o și la mine. Eu am descoperit o stare anxioasă depresiva și un anumit grad de ipohondrie. La acestea au contribuit și faptul că a ieșit la pensie . Nu-i plăcea să stea acasă și să gătească ori să facă curățenie. Prefera să-și găsească alinarea și să se complacă, victimizându-se. Fusese internată la boli infecțioase ca să primească tratament antibiotic pe o perioadă de 6 săptămâni. Când am aflat acest lucru, i-am zis pacientei mele ca mama ei nu va rezista o perioadă atât de mare, cu izolare și tratament medicamentos intensiv. Trebuia ca un psiholog clinician să o vadă și să o încurajeze. Tot ce am spus era în zadar. Nimic nu s-a aplicat. Fata, – clienta mea – îmi spunea că ea nu este singurul copil, că mai are un frate, care frate are o altă părere decât a mea. Doctorița de la spital are și ea o părere și, desigur, rudele, au părerea lor. În ultimele zile, a devenit pacienta mea mai anxioasă . Nu știa ce să facă. M-am oferit să vin să văd și eu cu ochii mei dacă mama ei este în situație critică sau anxietatea ei vine din alt loc. Două ore și jumătate am condus până să ajung la spitalul unde era internată. Pacienta mea (fata) m-a așteptat afară și mi-a zis că astăzi mama ei se prezintă mai bine. Am intrat în camera mamei . M-a cunoscut imediat. A fost foarte coerentă. S-a bucurat de venirea mea. A colaborat cu mine excelent. A mers 25 de metri fără dureri. Am încurajat-o că în curând o să iasă din spital și o să fie nevoită să aleagă calea pozitivă – să facă ceva util – să-și ajute nepoții, de exemplu, și să nu meargă pe drumul negativ, ipohondrie. În toată discuția asta, a fost prezentă fata ei, căreia i-am explicat faptul că amândouă se interconectează pe calea negativă. Mama, din motivele ei, acționează prin boală. Fata se sperie și transmite mamei și altora stările de anxietate, și creează un cerc vicios. Am terminat ședința destul de satisfăcut că am prins-o pe mamă întro stare destul de bună și am reușit să explic pacientei mele să nu se panicheze ușor. A doua zi, dimineața am primit un telefon de la pacienta mea care m-a anunțat că mama ei nu mai trăiește!!!!. Nu am reușit să înțeleg ce s-a întâmplat. Clienta mea mi-a spus că după plecarea mea, ei au mai stat de vorbă încă jumătate de oră iar starea mamei era bună. Că a ieșit din camera, timp în care mama și-a sunat băiatul care locuia în străinatate. S-a întâmplat ceva în această discuție, pentru că pacienta mea a primit un telefon de la fratele ei care i-a zis că mama este confuză și vorbește prostii. Convorbirea telefonică între mine și clienta mea s-a sfârșit. Pe lângă durerea sufletească pe care am simțit-o la pacienta mea , am simtit și că era dezamăgită de mine și de atitudinea mea, în timpul vizitei la spital. Ar fi trebuit, în opinia ei, să cred că situația era mult mai gravă. A folosit,chiar, o propoziție: “ Nu știu cum să-l conving pe fratele meu care crede că ați răscolit-o pe mama, fapt care a ajutat-o să moară…“. Există, în speranța celor mai mulți bolnavi care merg la medic, fie el psiholog sau de orice altă specialitate, credința că medicul poate face minuni. Că, orice boală ar avea, el, omul din fața lui, va face în așa fel încât va trece chiar și peste limitele fizicului sau psihicului, și îl va vindeca. Transferă către doctor întreaga sa credință de vindecare. Asta se întâmplă și cu psihologul, a cărui specialitate este să intre dincolo de gândurile omului. Dar, mulți dintre pacienți, uită că doctorul nu este Dumnezeu. Eu nu am fost niciodată Dumnezeu și nici n-am îndrăznit să cred vreodată asta. În parcursul anilor de terapie cu acestă fată, am reușit să rezolvăm împreună, multe probleme personale. Fie și numai prin prisma asta, trebuia să înțeleagă că există și ratări și lucruri care nu au ținut de mine, cum ar fi discuția cu fratele ei, care a derutat-o atât de mult. Din păcate, aceste întâmplări care țin de voința divină și nu de cea omenească, corelate cu pierderea încrederii în mine, după un “eșec” numit moartea mamei, îmi arată că această pacientă încă nu sa vindecat. Aștept sugestiile și întrebările dumneavoastră. Doctor MIRON ITZHAK Psiholog principal clinician cu drept de supervizare Director Institut Miron- Cabinet de pshihologie Piatra Neamț, str. Mihai Eminescu, nr. 3, bl. D4 sc. B ap. 37 parter Tel 0233/236146; 0233/234426; 0724/225214 e-mail: miron@ambra.ro site: www.psiholog-dr-miron-itzhak.ro