În 1939 revine în țară, lucrând ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale“ de unde este înlăturat în anul 1940. În 1944 revine la aceeași revistă unde depune o intensă activitate publicistică și critică, fiind remarcat de toți literații vremii. Între 1948-1959 are parte de multe neajunsuri din partea regimului comunist, fiind anchetat în procesul lui Constantin Noica, pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. În ianuarie 1959 este condamnat la 12 ani de muncă silnică, pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale“.
Este botezat creștin-ortodox în închisoarea din Jilava, la 15 martie 1960, de către ieromonahul Mina Dobzeu, în camera 18. Despre acest episod, Steinhardt mărturisește: „Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani și că voi muri în pușcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorința mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secția a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez. (…) Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalțul sărit“. („Ispita lecturii“, Ed. Dacia, Cluj, 2000).
Închis la Jilava, Gherla și Aiud
Trece prin închisorile de la Jilava, Gherla și Aiud, până în 1964. Ulterior își scrie memoriile sub titlul „Jurnalul fericirii“, manuscrisul fiindu-i însă confiscat de securitate.
După eliberare, Nicolae Steinhardt desfășoară o intensă activitate de traducător, publicând mai multe volume, printre care: „Între viață și cărți“, 1976; „Incertitudini literare“, 1980; „Geo Bogza – Un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnității, exuberanței și patetismului“, 1982; „Critică la persoana întâi“, 1983; „Escale în timp și spațiu“, 1987; „Prin alții spre sine“, 1988.
În 1980 este primit în mănăstirea Rohia din Maramureș, de către episcopul Iustinian Chira și starețul Serafim Man. Este călugărit la 16 august 1980 cu binecuvântarea arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu, fără aprobarea Departamentului Cultelor. La mănăstire primește ascultarea de bibliotecar, citește la strană, iar în paralel își intensifică activitatea literară.
Trece la cele veșnice la 30 martie 1989, în spitalul din Baia Mare, înmormântarea sa fiind riguros supravegheată de securitate.
Între scrierile sale cu valoare de document-publicate postum din cauza regimului – se numără: „Jurnalul fericirii“ (1991), „Monologul polifonic“ (1991), „Dăruind vei dobândi“ (1992), „N. Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan“ (1992 și 1998), „Primejdia mărturisirii“ (1993), „Drumul către iubire“ (1999).
IPS Justinian Chira, gânduri despre Nicolae Steinhardt
„Mormântul părintelui N. Steinhardt de la Rohia este o mărturie vie a desăvârșitei integrări în spiritualitatea românească autentică. În acest mormânt odihnește partea de humă, acumulată de Nicolae Steinhardt aici în lume, însă spiritul său viu se plimbă și acum prin ograda mănăstirii pe care a iubit-o așa de mult. Călătorește și acum, așa cum îi plăcea lui să călătorească pe când era în viață și bătea la porțile prietenilor, intra în casa tuturor oamenilor iubitori de o hrană spirituală bună, plângea și râdea cu noi, se distra și se însenina în fața noastră prin cărțile sale, prin expresiile lui miraculoase și unice, și sunt deplin încredințat că el contemplă acum, cu o supremă fericire, de-acolo de unde se află, pe Stăpânul nostru atotputernic, pe care în mod neîncetat l-a slujit, pe Iisus Hristos, Domnul cerului și al pământului.“ (ÎPS Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramureșului și Sătmarului – „N. Steinhardt în evocări“, ediție îngrijită de Florian Roatiș, editura Polirom, Iași, 2012).
Irina NASTASIU