„Mama m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors cu faţa spre fereastră…”
La 15 mai s-au împlinit 175 de ani de la naşterea celui mai importat pictor român din toate timpurile, Nicolae Grigorescu. Vom marca aniversarea cu câteva amintiri ale pictorului şi ale celor din preajma sa.
În 1850, la 12 ani, după numai doi ani petrecuţi sub îndrumarea lui Anton Chladek, considerând că învăţase tot ceea ce era de învăţat şi cuprins de dorinţa de a veni în ajutor familiei sale, Nicolae Grigorescu părăseşte atelierul maestrului şi începe să lucreze singur iconiţe, pe care le vinde prin bâlciuri şi prin pieţele capitalei, duminica şi în zilele de sărbătoare. Iată-l pe marele pictor amintindu-şi cu emoţii de această perioadă dificilă a vieţii şi carierei sale: “După doi m-am întors acasă şi am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la Obor. Îmi aşterneam hăinuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugravit; le spuneam că eu… şi cumpărau bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi, când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă… Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea. Eram mare, aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine!”.
Barbu Brezianu povesteşte o întâmplare aproape comică din vremea uceniciei lui Nicolae Grigorescu, petrecută în ajunul unui praznic, când meşterul Anton Chladek l-ar fi luat pe Nicu în căruţă şi ar fi mers amândoi la un iarmaroc din judeţul Ialomiţa, pentru a vinde iconiţe. Apucându-i noaptea, drumeţii au fost nevoiţi să poposească în mijlocul Bărăganului, iar iconarul Chladek a avut ideea, pe cât de năstruşnică, pe atât de nesăbuită, de a lega calul cu o funie prinsă de mijlocul tânărului ucenic. “Ca să nu fugă nici unul, nici celălalt!” Mai cuminte decât stăpânul – calul (după ce ronţăi la ovăz) picoti un pic, adormind liniştit de-a-mpicioarelea, în timp ce băiatul aţipi dus, sub cerul Bărăganului… Târziu, amintindu-şi de această întâmplare, Grigorescu spunea: “Din ce foc am scăpat eu… de se speria calul. De s-ar fi speriat, aş fi avut soarta lui Mazeppa!” Altă amintire a pictorului despre prima sa iubire: “Eram de cincisprezece ani când meşterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinţii de la catapeteasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot aşa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea nişte ochi mari albaştri, şi-n toată figura o expresie dulce, de-o cuminţenie îngerească. Şi, nu ştiu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne întâlneam în grădina bisericii. Era vară, linişte, frumos ca în vis. Şi ne plimbam alături, ţinându-ne de mână, şi nu spuneam nimic. Dar eram aşa de fericiţi, cum numai la vârsta aceea poţi fi. Când ne despărţeam, ne strângeam de mână, ne şopteam încetişor: “Noapte bună” şi ne dădeam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul şi în locul acela… „Era pentru mine tot ce făcuse mai frumos Dumnezeu pe lume. Şi nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, şi se vede că se încurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce aveam de făcut şi mă urc pe schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, dar când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, pe la spatele meu, glasul jupânului: “Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu…”
