Neculai Bălan, generalul care a dat Washingtonul pe …Războieni

* Fostul ataşat militar în SUA şi-a făcut o livadă unicat în satul natal

* Cel mai mândru este de merii săi, cărora le face tăierile şi tratamentele cu mâna lui

Rep.: Cu ce grad şi din ce funcţie aţi părăsit Armata?

Neculai Bălan: Am fost general locotenent, iar ultima mea funcţie în Armată a fost cea de ataşat militar în SUA.

Rep.: Vă „teleportez” în comuna Războieni, pe vremea copilăriei.

N.B.: Ajung în comuna mea natală, Războieni, unde am făcut şcoala generală, apoi, timp de doi ani, am urmat cursurile Licelui Calistrat Hogaş, în Piatra Neamţ. După aia, aşa au fost întâmplările vieţii, clasele a X-a şi a XI le-am făcut la Liceul Militar din Câmpulung Moldovenesc. Şi asta nu neapărat pentru că aveam vocaţie militară, la vârsta aia era mai greu de indentificat aşa ceva. Am ajuns acolo pur şi simplu „mânat” de sărăcie. Pe atunci era foarte greu cu taxele şcolare, erau destul de mari. Plecarea la liceul militar a însemnat, înainte de toate, să scap de cheltuieli şcolare. Acesta cred că a fost primul meu gest de independenţă.

Rep.: Aţi scăpat de cheltuielile cu şcoala, dar a trebuit să vă supuneţi unui  alt mod de viaţă, unui regim cu mult mai sever. Cum a fost trecerea?

N.B.: Întâlnirea mea cu liceul militar a fost unul din primele momente importante ale vieţii şi carierei mele. Pentru mine, liceul militar a însemnat un  salt de la greutăţile unui licean de oraş fără bani, la un regim extrem de bine organizat, la o şcoală foarte bună. Asta a însemnat şi un salt în performanţa mea şcolară, notele au crescut de la o medie de 7, la una de 9.

Rep.: V-a şi modelat într-un anume fel. Sigur nu-i vorba doar de stilul de a învăţa, de a lua note mai mari…

N.B.: Eram în perioada când un copil are o anume „plasticitate”, se poate modela, încă se poate schimba. Le-am simţit din plin. Viaţa militară te ajută să te ordonezi, să înveţi cum să înveţi şi, mai ales, să ai o anume continuitate în învăţare. Sigur că, pentru unii dintre colegi, viaţa din liceul militar însemna un regim destul de oprimant. Pentru mine, viaţa militară a fost o „izbăvire”, am scăpat de multe greutăţi pe care le înduram aici, că aşa era pe atunci copilăria la Războieni. Nu pot să spun că răbdam de foame, dar erau foarte puţini bani pe atunci. Liceul militar a fost primul pas important al carierei mele. Am absolvit apoi o şcoală militară, am ieşit ofiţer. Astea deja erau chestii obişnuite, banale. Am ales să mă duc exact în cealaltă parte a ţării, la Timişoara. Apoi am fost mutat la Braşov, de data asta n-am mai ales eu.  Apoi intervine cel de al doilea moment important al carierei mele. Era un program al Armatei de trimitere a tinerilor ofiţerilor la facultăţile civile. Din fericre, m-am nimerit şi eu printre ei. Am dat examen la Sociologie, unde am şi intrat. Între anii 1971 şi 1975 am urmat cursurile Facultăţii de Sociologie, din cadrul Universităţii Bucureşti. Acesta a fost momentul de cotitură, şi ca mentalitate, ca să zic aşa. Mi-a schimbat percepţia despre cariera strict militară, care are limitele ei. Şi ca mod de gândire, de ce să n-o recunoaştem. Facultatea de Sociologie m-a schimbat mult, mi-a lărgit orizontul. Mai ales în acea perioadă de deschidere, un pic mai liberală din comunism. După ce am terminat Sociologia, am lucrat o vreme în nişte structuri de cercetare sociologică ale Armatei. Asta îmi permitea să faci investigaţii în ceea ce se numea partea socială a Armatei. Cu toate limitările vremurilor de atunci. Că soluţiile nu puteau fi foarte revoluţionare, nici foarte inovatoare. Îmi aduc aminte că, după un astfel de studiu, un responsabil al Armatei de atunci ne-a spus, cu o oarecare obidă: „Să aplicaţi chestiile astea când veţi avea armata voastră!”

Rep.: Cum a fost viaţa dumneavoastră de militar? V-aţi supus tuturor rigorilor ei? Chiar aţi respectat toate „canoanele”, întocmai şi la timp? N-aţi „călcat strâmb” niciodată?

N.B.: Viaţa de militar e uşor atipică. Viaţa de ofiţer am trăit-o la „Vânători de Munte”, eram mai „sălbatic”, stăteam foarte mult în singurătate, instrucţia se făcea pe câmp, la munte ori în pădure. Eram mai rupt de lume. Când am ajuns la Facultatea de Sociologie, în primele 6 luni, la majoritatea orelor de curs adormeam pe la jumătatea lor. Mi se părea că aerul era prea dens, prea cald. Eu eram învăţat cu aerul de munte. A durat cam 6 luni adaptarea mea de la „sălbăticie”, la viaţa de student în Bucureşti. Din păcate, o zic acum, am fost o fire mai liniştită. Nu am fost dintre cei care fumau în wc şi nici dintre cei care săreau gardul ca să meargă la distracţii, în afara unităţii militare. N-am fost un şturlubatic, cum sunt copiii la acea vârstă. Din acest punct de vedere, am fost un tip cam anost. Deşi acum îmi pare rău că nu am fost mai zurbagiu un pic.

Rep.: Dacă ar fi ca, acum, să vă reîntoarceţi la liceu militar, v-aţi comporta altfel? Veţi încerca să recuperaţi din năstruşniciile pe care nu le-aţi făcut atunci? Care din prostioarele pe care nu le-aţi „comis” atunci, le-aţi face acum?

N.B.: Mă tem că, la firea mea, mă voi comporta la fel. Poate că ar fi trebuit să fiu un pic mai apropiat de lumea de dinclolo de „gard”, de lumea civilă.  Acesta este unul din „păcatele” militarilor care urmează cu stricteţe regulile cazone. Se rup un pic de mediul celălalt, de mediul civil. Într-un fel acesta este „handicapul” ofiţerilor. S-a observat foarte bine asta atunci când s-au făcut disponibilizări din Armată. Trecerea dincolo de „gard” a fost destul de complicată, mai ales pentru cei mai tineri. Pentru cei care au ieşit la pensie, a fost mai simplu. Deşi şi aici pot apărea probleme, dacă nu te pregăteşti mental pentru ceea ce urmează. Poate fi foarte interesantă şi viaţa de pensionar militar.

Rep.: Cum e şi cazul dumneavoastră. V-aţi reîntors pe meleagurile natale, v-aţi făcut o casă mare şi frumoasă, v-aţi apucat de agricultură…

N.B.: Am fost foarte încântat de ideea de a mă întoarce acasă. Înainte de a veni la Războieni, aveam o misiune militară, un mandat de 4 ani, la Washington. Plecasem în 1999 şi urma să mă întorc prin 2003. La jumătatea mandatului, am fost „obsedat” de ideea reîntoarcerii pe meleagurile natale, aveam impresia că n-o să mai apuc să ajung la Războieni. Am solicitat întreruperea misiunii, după doi ani de stat la Washington. Asta pentru că am vrut să vin aici, la Războieni! Primul gând a fost acela de a face cu totul altceva, faţă de ce făcusem până atunci. Acel altceva a însemnat să înfiinţez o livadă, pur şi simplu aşa mi-a venit. Să fac şi o grădină de legume. Să-mi simplific traiul. Am încercat să mă apropii de lucrurile simple, de natură. Aveam vreme pentru asta, tot timpul din lume era al meu. Despre pomicultură şi legumicultură nu ştiam nimic. Îmi aduc aminte că, în America, nişte români stabiliţi acolo mi-au dat o carte despre cultura legumelor. Era în engleză, bineînţeles. În iarna de dinaintea începerii „afacerii” de la Războieni, am învăţat din acea carte cum se face legumicultură. Am întrebat printre vecinii de aici, dar nimeni nu ştia despre pomi şi legume, în afară de păpuşoi şi barabule.

Rep.: În agricultură aţi plecat la drum cu cunoştinţele însuşite dintr-un manual american…

N.B.: A trebuit să învăţ agricultură după carte. Bineînţeles că am făcut şi tot felul de prostioare până să mă dau pe brazdă. Până la urmă mi-am făcut livada pe care o visam.

Rep.: O livadă unicat, o „expoziţie” în aer liber, cu foarte multe soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi…