S-a confirmat oficial ceea ce devenise, de câtva timp încoace, evident: România se constituie într-un „vârf de lance” al Alianței Atlanticului de Nord în această regiune, atât prin raportare la evoluțiile politico-militare din est, cât și la cele din sud. Lucrul acesta s-a întâmplat în contextul summit-ului țărilor NATO din Europa Centrală și de Est, fiind anunțat public, în cadrul unui interviu, de către Alexander Vershbow, secretarul general adjunct al organizației de securitate din care, din fericire, și țara noastră face parte. Mai exact, cuvintele oficialului NATO au fost următoarele: „(…)pe fondul noilor provocări cu care ne confruntăm, România joacă în mod clar un rol foarte influent în dezvoltarea răspunsului nostru la ameninţarea rusă, în susţinerea aşa numitului „vârf de lance” şi a celorlalte decizii pe care le-am luat la Wales, prin contribuţia sa la măsurile de reasigurare care vizează nu doar consolidarea încrederii, ci transmit un mesaj clar Rusiei că NATO îşi ia în serios propria securitate”.
Sunt de luat în seamă, aici, cel puțin câteva aspecte. În primul rând, faptul că statul român și-a onorat angajamentele militare și strategice asumate încă din timpul parteneriatului pentru pace. Susținerea Alianței în contextul războiului din fost Iugoslavie, participarea militarilor români nu doar la exerciții, ci și, în mod direct, în teatrele de operațiuni din Iraq și Afghanistan, precum și poziția solidă pe care am adoptat-o, după 2001, în privința actelor de terorism constituie, și în prezent, tot atâtea repere pentru a demonstra implicarea țării noastre, alături de parteneri, în menținerea stabilității într-o lume globalizată și din ce în ce mai instabilă. Dintr-un alt punct de vedere, societatea românească, pentru care încrederea în armată încă reprezintă un indicator instituțional credibil – ceea ce este foarte bine – s-a demonstrat a fi una foarte stabilă prin raportare la acest parteneriat militar și politic, în pofida tuturor segmentelor de instabilitate politică vizibile pe parcursul procesului de democratizare pe care țara noastră încă nu l-a finalizat. Cu alte cuvinte, în ciuda tensiunilor existente în politica internă, nu a existat nicio motivație pentru ca acestea să afecteze statutul României de membru al Alianței Tratatului Atlanticului de Nord. Iar aceasta nu e puțin lucru pentru un stat a cărui istorie indică o discutabilă „flexibilitate” a opțiunilor din politica internațională, uneori câștigătoare, de multe ori de-a dreptul păguboase! În fine, în al treilea rând, acest traiect pe care îl putem observa, în ultimii douăzeci de ani, în cazul României îi determină, astăzi, pe partenerii noștri politico-militari să acorde țării noastre o cuvenită recunoaștere, aceea potrivit căreia țara noastră reprezintă punctul geopolitic și militar din care pot fi supravegheate și chiar gestionate evoluțiile din zona estică și din zona sudică, extrem de preocupante, în acest moment, pentru întreaga lume occidentală și nu numai.
Scepticii ar putea să se întrebe, desigur, ce e de câștigat atunci când te transformi într-un „vârf de lance”, după cum a fost definită poziționarea României la nivelul NATO, așa cum rezultă din citatul invocat mai sus. Răspunsul la o asemenea întrebarea nu vizează, în mod evident, doar credibilitatea pe care țara noastră a căștigat-o în arena relațiilor internaționale, ci și securitatea de care, în această lume instabilă, avem nevoie cu totții.
Dan Misăilă