Când frânele locomotivei au „muşcat” din metalul roţilor am coborât pe peronul gării din Bacău. M-am uitat la ceas şi mi-am dat seama că sunt în criză de timp. Aveam la dispoziţie doar câteva minute pentru a ajunge la linia cinci, unde aştepta trenul personal Bacău-Bicaz.
Fără a mai sta mult pe gânduri, mi-am luat bagajele şi am pornit într-o cursă nebună contra-cronometru, printre şinele ruginite. Din nefericire, nu doar întunericul şi pietrele ascuţite mi-au creat probleme, dar mai ales aşezarea (total neinspirată) a unei locomotive vizavi de garnitura trenului în care trebuia să urce pasagerii cu destinaţia Piatra Neamţ.
Când totuşi am ajuns în dreptul ultimului vagon de călători, am încercat să citesc denumirea trenului de pe o tăbliţă ce atârna agale într-un singur nit. Şi cum scrisul era greu de descifrat, m-am lăsat lehamite… Desigur că butoane nu existau pentru deschiderea uşilor, iar pentru a urca în această „trăsură” antică am fost nevoit să trag cu toată forţa de un mâner care, cu chiu cu vai, într-un târziu s-a deschis. Între timp, pe holul îngust al vagonului am dat de câţiva călători panicaţi că greşiseră trenul. Grăbiţi, aceştia au dat buluc către ieşire, blocând pentru câteva clipe calea de acces, şi cum „tăvălugul” se apropia vertiginos, am decis că era indicat să intru chiar în primul compartiment. Pe o lumină difuză (era încă noapte – nici măcar ora 5) mi-am pus genţile sus, în locul special amenajat. Eram frânt de oboseală şi de nesomn şi trebuia neapărat să mă odihnesc măcar un pic. M-am aşezat „confortabil” pe acel „ceva”, care ar fi trebuit să fie un scaun capitonat. În cădere, am avut o senzaţie asemănătoare cu un salt în gol, deoarece la sfârşitul scurtei „călătorii”, corpul meu a aterizat brusc în partea de jos a scaunului. Am trecut cu vederea şi acest moment mai puţin plăcut, mai ales că pleoapele îmi tot trimiteau semnale de nesomn. La scurt timp, m-am apropiat de „lumea viselor”, liniştit că mă despărţeau doar câţiva kilometri de casă, după o lungă şi epuizantă călătorie. Probabil că aş fi adormit în secunda următoare dacă pe la picioarele mele n-ar fi apărut nişte „pasageri” clandestini, care ronţăiau şi se plimbau fără nici o jenă. Abia după ce în compartiment a intrat o doamnă, rozătoarele au bătut în retragere. ”Eu fac naveta de multă vreme şi vă spun că nu trebuie să vă faceţi griji. Aceste animăluţe sunt aproape inofensive. Le cunosc. Chiar le-am dat şi câte un nume. De exemplu, pe cel mai mic îl cheamă Costel şi îi plac eugeniile. Celălalt e mai mare, şi un pic mai timid, dar asta pentru început, că pe urmă prinde şi el curaj. Eu îi spun Ronţăilă. Le dau de mâncare, aşa, ca să nu mă deranjeze ”.
Apoi, din vorbă în vorbă, doamna mi-a sugerat să ne mutăm pe la mijlocul vagonului, unde spunea dânsa vom scăpa de frig. M-am conformat şi am schimbat „macazul”, mutând din nou bagajele. Şi bine am făcut, căci am găsit un compartiment gol chiar pe la mijlocul vagonului. Acolo, spaţiul părea mai prietenos, aerul mai călduţ şi nici şoareci nu erau. Una peste alta, cu chiu cu vai, după o mie de opriri, aproape de ora 6, am ajuns şi în gara din Piatra Neamţ, unde am coborât bucuros că totul s-a terminat cu bine. Dar asta, după o călătorie sprâncentă – cu un tren „modern”, care mai că se rupea în bucăţi, şi prin care doar stafiile mai lipseau ca totul să fie perfect pentru un turism profitabil şi ieftin, aşa, pe calea ferată…
