Ca de obicei, în exteriorul limitativului interes pentru politica internă, dominat de multe vorbe goale și de foarte dese accese populiste, adică în afara României, se întâmplă lucruri de o importanță capitală pentru viitorul comun al lumii occidentale. Deși tratată „en passant“, ca subiect de week-end, participarea României, prin Președintele Iohannis, la Conferința de Securitate de la München, ce a avut loc sâmbăta trecută, pe 13 februarie, reprezintă conștientizarea existenței necesității unui „punct de cotitură“ la nivelul evoluției Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și, implicit, al Uniunii Europene. Din intervenția Președintelui României la această Conferință deosebit de importantă, intervenție produsă în cadrul secțiunii vizând evoluția NATO de acum înainte („Între reasigurare și reangajare? Viitorul NATO“), următoarea succesiune de idei atrage, cred, în mod deosebit atenția: „Criza migranților, în mod special, ne-a demonstrat potențiala fragilitate a construcției europene și eficiența limitată a instituțiilor noastre. Nu cu mult timp în urmă, principala temă de pe agendă era extinderea. Acum, trebuie să găsim soluții pentru a menține soliditatea și unitatea Uniunii Europene, proiectul european însuși fiind sub semnul întrebării. Toate aceste provocări cu care ne confruntăm acum nu doar pun la îndoială securitatea; ele distrug încrederea, în sânul societăților noastre, între oameni, țări și actori politici internaționali“. Există, aici, dincolo de o vădită recunoaștere a dificultății de a gestiona, de către decidenții euro-atlantici, a provocărilor date de pretențiile de putere ale Federației Ruse, pe de o parte, și de terorismul venit din lumea islamică, pe de alta, și identificarea unei probleme reale la nivelul social al statelor europene: este vorba despre problema încrederii. Modul în care autoritățile au reacționat mai ales în cazul crizei migranților din zonele afectate de război, în fapt o prelungire-efect a terorismului instituționalizat de ISIS a determinat, în mod cauzal, o scădere a încrederii cetățenilor europeni în instituțiile naționale, supranaționale și internaționale ale lumii occidentale. Scăderea încrederii și, implicit, creșterea scepticismului privind faptul că NATO și UE ar putea oferi garanții de securitate acestor cetățeni și, astfel, modului de viață occidental, fundamentat pe ideea libertății, a fost adâncită și de bâlbâitele reacții inițiale față de agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Între timp, este adevărat, cel puțin cu privire la acest ultim aspect, că lucrurile s-au reașezat, rezoluția recentă a Parlamentului UE (privind faptul că Uniunea nu va ridica embargoul economic la adresa Rusiei până când Crimeea nu va fi restituită), ca și decizia SUA de a crește de 4 ori bugetul alocat Inițiativei de Reasigurare Europeană) reprezentând semne clare că „imprevizibilitatea“ lui Putin nu se poate zbengui de capul ei prin Europa. Dincolo de aceste aspecte, poziția României, exprimată prin vocea Președintelui Iohannis, aceea că reconstrucția încrederii se situează la conjuncția dintre reasigurarea securității și reangajarea pentru garantarea acesteia arată o fermitate pe care țara noastră a demonstrat-o de la începutul anilor 90. La nivelul coordonării NATO-UE, absolutamente necesară și cu mult mai dinamică în noile condiții ale ordinii globale, România a demonstrat că reprezintă o sursă de securitate, mai ales în ceea ce privește zona Mării Negre, acolo unde, așa cum vedem astăzi, problema securității se pune atât în termeni regionali, cât și în termeni euro-atlantici de-a dreptul, prin raportare la provocările militare și neconvenționale ce vin, deopotrivă, dinspre est și dinspre sud. În perspectiva viitorului summit NATO, ce va avea loc în Polonia, țara noastră este cu temele făcute, inclusiv prin creșterea bugetului apărării și prin semnarea unui pact, de către toate partidele politice, care vizează atingerea, până anul viitor, a unui nivel de 2% din PIB alocat cheltuielilor publice în domeniul apărării naționale. Credibilitatea noastră ca partener euro-atlantic, probată până în prezent, înseamnă, acum, și conștinetizarea faptului că libertatea și securitatea sunt gândite, din perspectiva politicii internaționale raționale, în conjuncție. Și asta pentru că, în absența garanțiilor de securitatea, libertatea, așa cum o cunoaștem, nu ar mai fi posibilă, iar în absența libertății, securitatea ar însemna renunțarea la modul de viață occidental.
Dan MISĂILĂ
