* Astăzi se împlinesc 56 de ani de la inaugurarea Lacului de acumulare de la Bicaz * Realizarea barajului s-a făcut cu jertfa a zeci de mii de oameni, unii nevoiți să-și mute gospodăriile, alții folosiți ca forță de muncă a regimului comunist
1 iulie 1960 este data la care s-a inaugurat Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui, în prezența inginerului Dimitrie Leonida, odată cu închiderea ultimei porți a barajului. Puțină lume știe, însă, că realizarea barajului s-a făcut cu jertfa a zeci de mii de oameni, unii nevoiți să-și mute gospodăriile, alții folosiți ca forță de muncă a regimului comunist. Nici până astăzi nu se știe câți oameni au murit în acea perioadă, pentru că cele mai multe dintre accidentele de muncă nu au fost niciodată raportate.
Potrivit istoricilor, circa 20.000 de oameni au muncit pe șantierul hidrocentralei de la Bicaz, 20 de sate fiind strămutate.
Lagărul de exterminare de la Bicaz, mărturii ale supraviețuitorilor
Alături de lagărele de exterminare de la Aiud, Gherla, Pitești, Râmnicu Sărat, Sighet, Galați, Canal sau Periprava, și la Bicaz a existat un lagăr destinat opozanților regimului comunist.
Deținuții politici aduși pe șantierul Bicaz au fost organizați în două lagăre: unul la Dodeni, în locul actualei stații de transformare Cojușna, iar celălalt pe actualul amplasament al stadionului orașului.
Începând cu toamna anului 1951, deținuții lagărului de la Dodeni, supravegheați îndeaproape de cadrele militare, au inițiat lucrările de săpături de pe malul stâng al Barajului. Aceștia erau repartizați pe brigăzi speciale, în funcție de pătura socială din care proveneau, dar și de gradul de vinovăție pentru care fuseseră condamnați. Se întâlneau astfel brigăzi de violatori, de hoți de buzunare, dar și de preoți, intelectuali sau așa-ziși „chiaburi“. Cei din urmă erau puși la cele mai grele și mai periculoase munci, începând de la săpatul, dislocarea și transportul sterilului cu vagoneții.
Iată, mai jos, o mărturie a unui supraviețuitor al acelor cumplite vremuri de prigoană, mărturie extrasă din cartea istoricului Cicerone Ionițoiu, „Morminte fără cruce“:
În confruntarea cu gerul
„Comandantul Dogaru a ordonat îmbrăcarea. După ce ne-am îmbrăcat cum am putut și am luat hainele cu care venisem și care între timp fuseseră purecate cută cu cută, comandantul ni s-a adresat:
– Aici este o colonie de muncă, nu de oameni bolnavi. Așa că vă sfătuiesc să nu stați din
tremurat, că s-ar putea să răciți. Cine nu muncește, va dormi la carceră. Cine nu respectă regulamentul coloniei, va avea de a face cu mine, și nu v-aș dori-o. Dimineața veți merge la muncă acolo sus, și, ridicând un braț, zâmbi sarcastic… pe cotă… sus pe munte… să luați cu asalt cota 550. Și acum repede, la baracă!
Ne-a întors spatele și s-a dus. Curentul Bistriței îi făcea rău. Era sera de 22 Decembrie 1952.
Sprijinindu-ne unul pe altul, mai mult cu voința decât cu puterea, asemeni unor bețe lipsite de articulații, am ajuns în baracă. Baraca era înzestrată cu o sobă de cărămidă în care nu se observa că pâlpâise vreodată vreun vreasc. Totuși nu bătea vântul. Eram 60 de oameni, din care prea puțini au trecut examenul de rezistență în confruntarea cu gerul. La propunerea profesorului Miller, cei în putere s-au apucat să maseze pe cei înghețați. Celor ce acuzau degerături, li s-au făcut frecții cu zăpadă. În sfârșit a trecut și noaptea.
Am trecut și a doua zi prin poartă, dar nu dimineața, cum spusese comandantul, ci seara, fiindcă am fost dați să lucrăm în schimb de noapte. Drumul până la șantier l-am făcut pe întuneric, călăuziți de luminița electrică înșirată de-a lungul Bistriței. Pentru securitate eram urmați de o mașină echipată cu turelă, mitralieră și faruri.
Prizonieri în „arena romană“
După vreo jumătate de oră am ieșit din strânsoarea munților care străjuiau de o parte șoseaua, iar pe partea cealaltă râul, ca niște pereți de stâncă a căror înălțime nu o puteam distinge din cauza întunericului. Dincolo, munții se depărtară în forma arcurilor de cerc prin mijlocul cărora Bistrița își urma cursul milenar. Imensa deschizătură a munților, după cum era luminată de o puzderie de faruri electrice, părea o imensă arenă de foc. Privind-o, gândurile ni se răvășiră. Senzația de a fi într-o arenă romană se cuibărise în fiecare din noi, și fiecare trăia, fie pentru o clipă, sentimentul de gladiator. Dar realitatea ne-a trezit în sclavi aruncați fiarelor. Aici trebuia să înfruntăm stâncile (…)
Ne-a venit și nouă rândul la scrânciob. Uitarăm de ger și nu mai simțeam nici vântul, care, acolo, sus, mușca din noi. De cealaltă parte a râului și-n lungul lui, ne rânjea o gură enormă cu dinți de stâncă colțuroasă, spre care înaintam clătinându-ne ca niște hipnotizați.
Aceasta era batardoul ce se întindea pe câteva sute de metri lungime și vreo două lățime.
Adâncimea era de aproximativ 30 metri sub nivelul apei. Mai târziu am aflat că trebuia să ajungem la 40 de metri. În lumina becurilor electrice, etajate pe malul stâng al râului, se vedeau trenuri cu locomotive mici, buldozere și două escavatoare, iar jos, pe fundul batardoului, linii de decovil, cu vagoneți ce păreau niște jucării împinse de copii bătrâni. Teama de a merge pe pasarelă fu furată de staticul tablou în cadrul căruia trebuia să intrăm în luptă cu stâncile. Amuțisem. Devenisem ca niște copaci înclinați spre prăpastia care nu ne înghițise încă.
Surprinși de prăbușirea stâncilor
Odată trecuți dincolo de pasarelă, furăm îndrumați în josul batardoului prin larma și înjurăturile gardienilor. Tabloul a fost sfâșiat. Am început să încărcăm bolovani din stânca dislocată de dinamită. Norma era republicană, dar pentru noi, ca deținuți politici, se suplimentase cu 50%. Ni s-a atras atenția că trenul trebuie încărcat la ore fixe, iar, în caz de întârziere, însemna că nu ne-am îndeplinit norma, deci că vom dormi în carceră. Nici n-a apucat să-și termine lămuririle, că deodată, din nu știu câte guri, se auzi: «Vine, vine, atențiune!»
Rămaserăm ca stana de piatră, nu realizam ce se întâmpla, când peste noi, în fundul
batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci am înțeles ce s-a petrecut, de ce lumea era agitată.
Dintr-o altă brigadă a venit un deținut care ne-a spus că, ori de câte ori auzim un zgomot
suspect, sau strigăte de atențiune, «Vine»…, să ne lipim de peretele cotei pentru a fi feriți de dislocările stâncilor. Ne-a mai explicat că în timpul când servim fiertura ce se numește masă, și între cele două schimburi, artificierii civili dau foc dinamitei pentru a disloca stâncă din stâncă. Cum însă mai rămân bolovani agățați, aceștia se desprind când nici nu te aștepți și produc accidente, zilnic, de multe ori chiar mortale“. (După relatările lui Gheorghe Bentz)
Monumentul de la Bicaz
La 17 octombrie 2001, a avut loc slujba de sfințire a monumentului de la Bicaz dedicat celor care, „crezând în Dumnezeu, au luptat împotriva comunismului și pentru România, cu arma ori cu fapta și cuvântul rostit sau scris“.
Ridicarea monumentului s-a datorat eforturilor membrilor Filialei Neamț a Asociației Foștilor Deținuți Politici și ale președintelui ei, Alexandru Lăzărescu.
Irina NASTASIU