Dar a existat și o adevărată modernizare, realizată sub impactul al ceea ce aș identifica drept principala virtute a regimului monarhic, pe care ne-a fost dat, ca națiune, să-l cunoaștem pe parcursul a 81 de ani: moderația. O modernizare deopotrivă instituțională, civilizațională și culturală, o modernizare ce a plasat mai întâi Principatele Române, apoi Regatul României în ansamblul occidental, făcându-i-l aparținător de drept, poziționare pe care am reușit să o recuperăm, cu imense sacrificii, mult după 1989. Și în acest din urmă caz, din nou, cu sprijinul susținut al reprezentanților Casei Regale a României. Urmând linia directoare deschisă în teoria politică de Montesquieu, se poate spune că, de la instaurarea sa, Monarhia s-a definit ca un regim moderat, adică unul „(…) animat de principiul onoarei (…), în care puterea este limitată de legi, cutume și norme“ (Aurelian Crăiuțu, Elogiul moderației, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 63). Aceasta înseamnă că, sub aspect constituțional, instituirea regimului monarhic a avut drept punct nodal ideea că, „într-o monarhie moderată, cel care exercită puterea suverană este monarhul, dar – precizarea este esențială – acesta o poate face numai în conformitate cu legile fundamentale și cutumele națiunii respective“ (Ibidem).
Din punctul meu de vedere, moderația monarhică a vizat, în spațiul românesc, armonizarea unei societăți ce ar putea fi caracterizată, spre a invoca modelele sociologice propuse de Ferdinand Tönnies, de trecerea de la comunitate (Gemeinschaft) la societate (Gesellschaft). Or, aceasta a presupus, mai cu seamă odată cu apariția instituției monarhice, stabilirea unor limite contractuale atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic. Practic, prin instituirea Monarhiei, România s-a înscris în linia contractualistă a cărei evoluție teoretică a început cu Leviathan-ul lui Thomas Hobbes, spre a continua, implicând nuanțe diferite, cu Second Treatise On Civil Government a lui John Locke și, respectiv, cu Du contrat social a lui Rousseau. Pe linia care, în plan practic, deși a fost creionată, la 1651, în Anglia, pentru a legitima absolutismul monarhic, a continuat prin instituirea monarhiei constituționale, sădind, totodată, reperele a ceea ce urma să devină statul de drept. Punând norma sub cupola moderației, Monarhia Română a conferit statutului de cetățean al Regatului onorabilitatea apartenenței la o națiune europeană. Din nefericire, „intrarea maselor în istorie“, descrisă deosebit de elocvent de Ortega y Gasset în prima parte a veacului trecut, a constituit nu atât o posibilitate de consolidare a procesului de democratizare în care și România, prin regimul său de monarhie constituțională, fusese înscrisă, ci, dimpotrivă, a configurat eșafodajul ideologic de care s-au bucurat extremele politico-ideologice, reunite în intersecția fabricării „omului nou“. A fost epoca în care moderația era pusă sub semnul întrebării, în care onorabilitatea nu mai trebuia să însemne respectul față de alteritate, echivalat cu respectul de sine, ci aruncarea personalității individuale în vârtejul uniformizării brune sau roșii, în direcția asumării identității de „om-masă“.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU