Este virtutea moderației, pe care o văd drept cheie de boltă a evoluției Monarhiei în România, recuperabilă? Neîndoielnic, reflectând la prezența necesară a Casei Regale a României în societatea românească postcomunistă, răspunsul este unul afirmativ. Din acest punct de vedere, Majestatea Sa Regele Mihai I și membrii Familiei Regale înseamnă prezența acestei virtuți printre noi, cei care nu am cunoscut sau care am uitat beneficiul unei bune cunoașteri a istoriei. La momentul Jubileului Regal de 150 de ani, avem privilegiul de a regăsi contemporaneitatea unei table a valorilor a cărei continuitate este insurmontabilă. După cum avem posibilitatea de a identifica modalități care să ne arate cum ar putea fi ceea ce trebuie recuperat. Consider că este o posibilitate deja garantată de tot ceea ce a însemnat prezența Casei Regale a României în cei 26 de ani ai postcomunismului românesc, de la implicarea directă în procesul de integrare euro-atlantică și până la aceea care presupune exprimarea principială a „justei măsuri“ în spațiul public românesc. În degringolada tranzitorie coordonată strategic, inițial, de către urmașii comuniștilor, această prezență a însemnat nu un reper al întoarcerii în trecut, ci unul al posibilității de a privi spre viitorul unei democrații europene. Ceea ce am și devenit, chiar dacă fudamentarea acestei democrații rămâne un proces de fiecare zi, un exercițiu cotidian. Din această perspectivă, ceea ce trebuie recuperat s-ar putea realiza prin reinstituirea moderației ca principiu de abordare a tuturor chestiunilor de ordin public, indiferent că ne referim la politică, la educație, la cultură sau la economie. Ca și în trecut, vechii maladii a spațiului public românesc, maniheismul, îi trebuie contrapus, ca antidot, echilibrul moderației. Dacă ar fi să ne întrebăm, precum un eseist român contemporan, „ce se pierde atunci când se câștigă ceva?“, am putea observa că o eventuală reinstituire a principiului moderației, cu aportul Casei Regale a României, ar putea reprezenta un câștig fără nicio pierdere. Am fi cu toții, de fapt, mai câștigați. Am regăsi, cu certitudine, solidaritatea comunitară, ceea ce ar putea aduce, după sine, responsabilitatea specifică principiului „maximei libertăți egale“, adică aceea care temperează egoismul moral creator de disoluție. Am putea identifica direcțiile juste și oneste de calibrare a sistemului instituțional, făcându-ne politicienii să devină responsabili. Am putea depăși deficitul democratic încă prezent și vizibil de la un ciclu electoral la altul, realizând reglajele fine ale unui sistem a cărui proastă funcționare, încă și astăzi, ne afectează pe toți. Am putea avea, din nou, reperul onoarei, al lucrului bine făcut, al durabilității, adică al ceea ce ne-ar putea readuce autentica mândrie, patriotică, iar nu festivistă, de a fi cetățeni ai statului român. Sunt, toate acestea, valențe care, revendicându-se de la virtutea moderației, fac din Coroana Română un veritabil indicator al situării noastre în lume, indiferent de succesiunea politică ori de modele ideologice.
În Anul Regal, avem, deci, o nesperată șansă: aceea ca, fiind martorii manifestărilor publice organizate de Casa Regală a României, să ne recuperăm Memoria. Mistificată de totalitarismul comunist și de „oamenii noi“ pe care i-am moștenit în postcomunism, memoria noastră istorică este readusă la lumină nu doar simbolic, ci și acțional, având drept pavăză Coroana. Istoria Monarhiei Române este, astăzi, departe de a se fi sfârșit și depinde atât de elitele politice și intelectuale, cât și de cetățenii României să contribuie la readucerea în actualitate, cu deplină bună credință, a virtuții călăuzitoare pe care Casa Regală a instituționalizat-o, în trecut, ca și în prezent, în spațiul nostru public. Este adevărat, avem în față un pariu provocator, desfășurat pe mai multe dimensiuni: acela de a reuși să ne desprindem de meschinele non-virtuți ce s-au așezat precum o zgură pe pereții edificiului instituțional al statului român, acela de a avea curajul social să renunțăm la tentația populismului generat de fabricarea „republicii populare“ în 1947, acela de a accepta să ne privim în oglindă, noi, cei de azi, cu gândul la cei de ieri, acela de a nu mai gândi captiv, în fine, acela de a ne putea regăsi echilibrul comunitar. Prin Familia Regală, Monarhia Română aduce la îndemâna spațiului public românesc, acum, ca și în urmă cu 150 de ani, virtutea moderației. În mod evident, depinde doar de noi dacă vom ști să o primim, spre a ne-o însuși, făcând astfel posibilă reinventarea noastră ca societate și configurând ceea ce ne trebuie pentru viitorul copiilor noștri. Însă, așa cum se întâmplă, de regulă, în cazul tuturor alegerilor având conotații cu mult mai largi decât cele specifice intereselor mărunte, suntem singuri: doar noi, românii, față către față cu istoria noastră.
Prof.univ.dr. Daniel ȘANDRU
