Moldova: unire sau gubernie?

E curioasă relativa tăcere existentă, zilele acestea, în spațiul public românesc cu privire la ceea ce se întâmplă în Republica Moldova. De două zile, acolo, peste 25.000 de oameni se reunesc în Piața Marii Adunări Naționale spre a-și face cunoscută, din nou, intenția de unire cu România. Asta după ce un cetățean român,  George Simion, președintele platformei pro-unioniste „Acțiunea 2012”, a primit interdicție, din partea autorităților moldovenești, de a intra pe teritoriul Republicii, în contextul în care intenționa să participe la un eveniment desfășurat pe 16 mai, care marca împlinirea a 203 ani de la preluarea Basarabiei de către Rusia. Poate la un alt nivel și, cu siguranță, într-un alt context social și istoric, pare că retrăim momentul ratat al încercării de unire de la începutul anilor 1990. Între timp, România a devenit stat membru al NATO, tratat politico-militar ce stipulează foarte clar că statele membre ale Alianței nu au dreptul să emită pretenții asupra unor teritorii care le-au aparținut în trecut. Pe de altă parte, Republica Moldova cooperează cu NATO în cadrul IPAP (Planul Individual de Acțiune pentru Parteneriatul de Pace) și are trupe care participă la eforturile de menținere a păcii în Kosovo și Afganistan. Nu mai puțin, declarativ, clamează o orientare pro-europeană la nivelul politicii guvernamentale. Cu toate acestea, pe fondul conflictului ucrainean, al prezenței trupelor rusești în Transnistria, al unei Federații Ruse care își reafirmă, până la limita conflictului armat, pretențiile imperiale, dar și al unui proiect de lege dictat de la Moscova și pe care Partidul Comuniștilor îl susține, acela al „neutralității”, Republica Moldova se află în pericolul de a se întoarce din nou către Est.

De aceea, tăcerea de la București este cel puțin curioasă. Din partea clasei politice, e evident, în astfel de momente se cere diplomație, mai cu seamă pentru că România e semnatara unor tratate foarte ferme, ceea ce implică, și în această chestiune, consultarea cu partenerii noștri americani și europeni. Dar curiozitatea tăcerii e simptomatică în cazul presei și al societății civile, mai cu seamă în condițiile în care societatea civilă din Basarabia face, din nou, pasul spre o unire care, sigur, ar fi, tehnic vorbind, mult mai pragmatică prin integrarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană. Istoria nu este, însă, nici fixabilă tehnic și nici orientată în funcție de obiectivele pragmatice. Cel mai adesea, istoria funcționează în afara predicțiilor noastre, iar din această perspectivă ceea ce se întâmplă la Chișinău în aceste zile reprezintă un moment al speranței că, realmente, Basarabia poate reveni acasă. Asta depinde, desigur, de tăria oamenilor care, dincolo de Prut, militează pentru unire, dar depinde și de noi, cei de dincoace de Prut, de solidaritatea noastră și de semnalele pe care le transmitem către ei. E ceea ce au înțeles, în definitiv, și politicienii de la Chișinău susținuți de Moscova, care își dau seamă că mișcarea pro-unionistă din Republica Moldova a devenit o chestiune foarte serioasă. De aici și măsura de interdicție luată împotriva lui George Simion și desfășurată în cel mai autentic stil kaghebist, de aici și proiectul de lege pomenit mai sus, care, sub umbrela „neutralității”, ar urma să instituie, pe de o parte, desființarea armatei naționale și, pe de altă parte, prezența permanentă a trupelor rusești pe teritoriul Republicii. Acestea sunt condițiile istorice ale unui fenomen deloc predictibil în ceea ce privește răspunsul României și al partenerilor săi la provocările Moscovei. Ce e predictibil, acum, este faptul că, dacă acest răspuns va întârzia din nou – și nu doar din partea politicienilor noștri, ci și din partea societății civile – Republica Moldova va redeveni, de jure, o gubernie rusească.

Dan Misăilă