Moartea neelucidată a poetului Nicolae Labiş

20/12/2018

Poetul a murit, la doar 21 de ani, în condiţii suspecte, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956

În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956 se stingea din viaţă, pe un pat de spital, Nicolae Labiș, unul din cei mai talentați poeți ai literaturii române. De-a lungul timpului, mai mulţi oameni de cultură au încercat să elucideze misterul care învăluie moartea poetului. Deși îmbrăţişase cu devotament ideologia comunistă, Labiș a căzut în dizgrația regimului, deoarece începuse să-și pună întrebări în legătură cu cei care conduceau ţara la vremea respectivă.
Se pare că acesta a fost motivul pentru care, la doar 21 de ani, Labiş a fost practic zdrobit de roțile unui tramvai, în zona spitalului Colțea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie, după ce petrecuse alături de prieteni la Casa Capșa și la restaurantul Victoria, Labiş a plecat să ia un tramvai. Varianta oficială arată că poetul și-ar fi pierdut echilibrul și a căzut între vagoane, decedând câteva zile mai târziu, cu coloana vertebrală secționată și paralizat.

Crimă sau accident?

Mai mulți istorici susțin, însă, că Labiș ar fi fost asasinat de către Securitate, poetul spunându-le prietenilor săi, a doua zi după accident: „După ce am căzut pe liniile de tramvai, am văzut roata venind spre capul meu. Apoi a fost ceva ce mă împingea de la spate și din nou mă apropiam de roți. Acest lucru s-a întâmplat de trei ori”.
În 1977, poetul Cezar Ivănescu mărturisea: „Labiş avea securistul lui care-l fila, care securist se urcase în tramvaiul 13 prin uşa din faţă a remorcii şi văzând că la uşa din spate a vagonului Labiş şovăia să urce, de frică să nu-l scape din filaj, a sărit din tramvai, s-a ciocnit de Labiş, care din izbitura intenţionată a securistului a nimerit sub tramvai. Acest securist a venit la spital la Labiş să-i ceară o declaraţie în care poetul să specifice că nu are nici o pretenţie bănească sau de orice fel, declaraţie pe care Labiş a iscălit-o cu nonşalanţă, această declaraţie servindu-i securistului să-l disculpe personal pe linie de serviciu, dar şi să apere instituţia de orice bănuială de asasinat… În staţie cu Labiş erau două fete, Maria Polevoi, pe care o menţionează şi Tomozei, şi Zizi Munteanu, pe care n-o mai menţionează, această a doua fată a fost lăsată să dispară în străinătate, pierzându-i-se cu totul urma, cealaltă, Maria Polevoi, martoră la accident, a refuzat toată viaţa să vorbească despre Labiş, până când… s-a sinucis”.

„Vedeam cum din capul meu ies scântei…”

Iată şi mărturia poetului către scriitorul Mihai Stoian, consemnată în volumul „Moartea unui poet”: „Din staţia de la Piaţa Bălcescu (pe-atunci tramvaiele treceau prin piaţă) a vrut să ia un tramvai, nu spre casă, ci spre casa femeii (dansatoarea Maria Polevoi – n.n.), a încercat să se urce prin faţă la clasa a doua, dar cineva l-ar fi îmbrâncit şi, în ultima secundă, s-a prins de grătarul intermediar, dintre vagoane: «Ţineam ochii mari deschişi şi vedeam cum, din capul meu izbit de caldarâm, ies scântei».” Mai târziu, vatmanul însuşi, Mihai Udroiu, i-a mărturisit poetului George Teodor Popescu că Nicolae Labiş a fost împins de pe refugiu, ceea ce nu declarase în procesul verbal…
Un alt prieten de-al lui Labiş, Imre Portik, consemnează în volumul său de memorii, „Hora morţii”, spusele poetului, de pe patul de spital: „Nu am căzut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. N-am avut timp să mă uit înapoi, pentru că îmbrâncitura m-a proiectat, cu braţele ridicate, pe grătarul dintre vagoane.”

Răzbunarea păsării cu clonţ de rubin

Pe patul de spital, cu doar câteva zile înainte de moarte, Labiş i-a dictat bunului său prieten, Aurel Covaci, un epitaf cu titul „Pasărea cu clonţ de rubin”:
„Pasărea cu clonţ de rubin/S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat./Nu mai pot s-o mângâi./M-a strivit/Pasărea cu clonţ de rubin./Iar mâine/Puii păsării cu clonţ de rubin/Ciugulind prin ţărnă/Vor găsi poate/Urmele poetului Nicolae Labiş/Care va rămâne o amintire frumoasă…”
Mesajul a fost tipărit la scurt timp, cu toate că însuşi titlul poeziei făcea aluzie la iniţialele P.C.R. (Partidul Comunist Român), iar clonţul de rubin la steaua roşie şi la steagul aceluiaşi partid. Aşa au şi fost înţelese ultimele versuri, încă de atunci, iar accidentul, de fapt crimă, ca o răzbunare a partidului.

Irina NASTASIU