Învăţătorul Mihai David-Ghindăoani (n. 14.03.1907 – d. 17. 03. 1999) a absolvit Şcoala Normală de Băieţi din Piatra- Neamţ, punându-şi amprenta, prin scrierile sale, asupra vieţii spirituale a judeţului Neamţ. A colaborat la diverse publicaţii din judeţ şi din ţară, între care amintim „Reformatorul”, „Avântul”, „Revista Corpului Didactic”, „Petrodava”, „Apostolul”, „Ceahlăul”, „Graiul dăscălimii” din Sighişoara etc. Este autorul comediei „Fluierul fermecat” (Ed. „Gheorghe Asachi”, Piatra-Neamţ) şi al schiţei „Compania sanitară”. Între scrierile sale se mai numără: „Aventurile lui Singurel” (1995), „Mândră Basarabie, dulce Bucovină” (1997), „Memoriul meu” (1974 şi 1989), „Viaţa mea” (1984), „Crâncenul veac XX şi ororile sale” (Ed.Timpul, 1995), „Viaţa filosofului Vasile Conta” (2010). După 1948, învăţătorul Mihai David a fost învinuit de politică legionară, arestat şi condamnat, interzicându-i-se să profeseze aproape două decenii. A fost prezent la simpozioane şi sesiuni ştiinţifice, organizate la Chişinău, Orhei, Bălţi. Mihai David-Ghindăoani s-a stins din viață pe data de 17 martie 1999, în Ghindăoani, judeţul Neamţ. Muzeul care nu s-a deschis niciodată Învăţătorul Mihai David a contribuit la organizarea muzeului „Vasile Conta”, din satul natal al filosofului, muzeu care, din neglijenţa autorităţilor, nu a fost deschis niciodată: „Deşi a locuit doar 8 ani la Ghindăoani, am crezut de cuviinţă că trebuie să-i cinstim memoria. Casa în care s-a născut nu mai există. Pe acel loc s-a construit dispensarul. Toată viaţa mam zbătut pentru a aduna documente care să-i evoce amintirea. În 1993, în două camere din vechiul sediu al primăriei, am amenajat colecţia muzeală care îi poartă numele. Pe lângă scrieri şi scrisori ale lui, am expus şi diverse obiecte etnografice specifice Ghindăoanilor. Chiar în ziua inaugurării, am spus că sper ca acest muzeu să nu se transforme într-un depozit. Din păcate, exact aşa s-a întâmplat. Muzeul nu a fost deschis nici măcar o zi. Nici Inspectoratul pentru Cultură, nici Primăria din Bălţăteşti nu pot angaja un muzeograf. Aşa că nimeni nu se îngrijeşte de el. Pe 24 aprilie 1998 au fost ridicate o serie de exponate şi duse la o expoziţie, la Budapesta. N-am văzut ce s-a luat, dar sper să se întoarcă la locul lor. Mă doare sufletul, dar eu sunt bătrân şi abia mă mişc prin casă. Nu mai pot să ajung uşor până acolo”, spunea cărturarul nemţean, într-un interviu acordat lui Leonard Relea, în revista „Timpul”. O carte despre ororile veacului XX În „Crâncenul veac XX şi ororile sale”, autorul rememorează momentele dramatice din viaţa sa, depănând povestea unui om care a trăit şi cunoscut în direct ororile acestui veac. «Istoria e turbată. Nu toată lumea îi înţelege „meandrele”. Cei mai mulţi oameni trăiesc sub vremi, împovăraţi, mulţi cad în genunchi, alţii „se descurcă”, puţini rămân în picioare, demni. Exaltările de moment, din societate, din politică, rămân ca gestica unor personaje cărora aerul le preia vibraţia. În istorie, până la urmă, numai supravieţuitorii par să aibă dreptate. Dar toţi supravieţuitorii sunt, cu adevărat, învingători? Sau, mai bine zis, supravieţuitorii au dreptate, pe când învingătorii sunt doar cei care au intuit adevărul, care s-au situat de partea adevărului.» (Adrian Alui Gheorghe) „Singura mângâiere sunt amintirile…” La începutul cărţii-testament, autorul mărturiseşte: „Am mers braţ la braţ cu acest secol, înfruntând împreună toate evenimentele ce au avut loc. Peste 90 de ani! Frumoasă longevitate, nimic de zis. Din păcate anii, oricât de mulţi ar fi, nu sunt altceva decât un şir de zerouri, care o mie de-ar fi, nu înseamnă nimic, dacă nu au înaintea lor o cifră de valoare. Dar ce cifră de valoare aş putea da eu anilor mei, când toată viaţa – cu excepţia anilor petrecuţi prin închisori şi spitale – miam trăit-o în satul în care am văzut lumina zilei? Atunci de ce mai stric hârtia cu povestirea vieţii mele? Când firul vieţii se apropie de sfârşit, când viitorul nu te mai poate amăgi cu nicio speranţă, singura mângâiere îţi sunt amintirile. Derulându-le cu încetul de pe sulul timpului, am impresia că iar sunt tânăr, plin de vigoare, gata să răstorn lumea din temelii spre a o aşeza pe altele mai bune, aşa cum am năzuit toată viaţa. Ca dintr-un bilanţ întocmit corect şi cinstit, oricine poate vedea că întreaga mea viaţă n-a fost altceva decât un şir de grele şi dureroase înfrângeri. Cu toate acestea nu mă plâng, ci mă mândresc cu ele.”
Irina NASTASIU