Astăzi, bădia Viorel Tudose va fi condus, cum se spune, pe ultimul drum. Așa a vrut Dumnezeu, să-l ia la El, acum, când pe geamul fostului său birou dă năvală mirosul copacilor înfloriți. Mă uit la pomișorii cărora mugurii le-au plesnit în ultimele zile. S-o fi uitat, ani de zile, zeci de ani, și bădia Viorel la aceiași pomi plantați, demult, de tipografii care, în acele vremuri, desenau ziarul în plumb.
E un amestec ciudat, e viața așa cum e ea, să te uiți la muguri și la flori și, în același timp, lângă tine, rumegând informațiile ce vor apărea în ziarul de a doua zi, colegii jurnaliști să vorbească despre bucuriile și necazurile nemțenilor. Despre unul care făcut una necugetată, despre elevii care se bat în parte cu profesorii (deh, elevi și profesori de școală nouă), despre halate mai albe sau măi pătate, despre o firmă care mai că a otrăvit un sfert din elevii unei școli.
„Mici gloanțe de lumină și de fum”, zice poetul gazetar. Așa ni-i și viața, așa e și ziarul, cu gloanțe de lumină, cu plumbi de fum. Cu bune, cu rele. Cu alb, cu negru dar – mai ales – cu multe tonuri de gri.
Bădia Viorel nu era un om gri. Gândul său era unul viu. Chiar exagerat de viu, uneori. Îi plăcea, la o șuetă, la o discuție, să provoace. Intenționat depășea limitele conversației aruncând o șopârlă, un rever, ca să-și testeze interlocutorul. Provoca, uneori aparent lipsit de politețe. Stârnea. Ținea interlocutorul în corzi pentru a-l radiografia.
Psihologii de azi, cu șapte diplome, sunt chiștoace pe lângă el. Arunca scurt un „ești prost!” ca să-ți vadă reacția. Apoi, dacă era cazul (o, pașă…) revenea cu un amabil „ei, dar totuși nu ești prost!”. Sau, mai pe stilul său, „nu ești chiar atât de prost…”. Am fost martor de cel puțin 10 ori la driblingul acesta al său și zâmbeam deja când asistam la un astfel de început de discuție. Precum un artist, bădia Viorel nu comitea joaca asta pentru el, pentru orgoliul său. O făcea și pentru spectatori dar și pentru cel „intervievat”. Pentru că discuția cu el îmbogățea. Avea șarm și valoare.
De aceea vom fi mai săraci, fără tine, bădie Viorel. Deh, Dumnezeu îi ia la El pe cei mai buni, pe ceilalți ni-i lasă, să ne ispășim păcatele cu ei.
Dumnezeu să te odihnească între copaci înfloriți, bădie Viorel!
