Într-un târg mic, de provincie, aşezat pe malul unei ape, cândva, doamnele orăşelului se făleau cu pălării frumos lucrate şi colorate. Nici domnii nu se lăsau mai prejos şi îşi împodobeau capetele, în funcţie de modă şi de anotimp, cu pălării, şepci, băscuţe. ”Era o modă, era necesar, era furmos şi era coadă la mine, pe vremuri, făceam comenzi cu sutele, chiar dacă aveam şi concurenţă”, ne povesteşte cu nostalgie domnul Gâţu, cel mai vechi pălărier în viaţă, rămas în aceeaşi prăvălie, cu iz de istorie, şi acum plină de modele şi calapoade pentru pălării, cu o maşină de cusut nemţească, cu şabloane îngrămădite în colţul încăperii, aşteptând să fie întinse şi folosite. Uşor melancholic, nea Gâţu ne povesteşte că deşi în nomenclatorul de meserii, aceea de pălărier mai e şi azi, el simte că şi-a pierdut obiectul muncii. “Ce dacă sunt pensionar, meseria asta nu are vârstă, cât încă mai vezi cu ochii şi poţi să lucrezi, o faci până ajungi să cazi la pat”, zice cu năduf singurul pălălier în viaţă din Roman. E mândru de ceea ce a făcut pentru că şi-a luat in serios munca, şi pentru că „a fost o meserie „bănoasă”. Din pălării şi-a cumpărat o casă, în rate, aşa cum era moda atunci, a crescut doi copii, a avut de toate. Dar bucurie mai mare ca aceea când îşi admira prin târg propriile creaţii, nu a trăit decât atunci când i s-au născut copilaşii, după cum ne spune cu ochii în lacrimi, când îşi aminteşte oraşul de odinioară cu doamnele cochete.
Îl întreb de ce a dispărut această meserie, sau cum a ajuns să nu mai fie. Oftează din greu, îşi mângîie încă o pălărie, pe care o are pregătită şi azi pentru un domn « de modă veche » şi cu lacrimi în ochi îmi spune: « când a venit aşa zisa revoluţie am zis că va fi bine şi ca să vezi de acum ce de-a pălării o să fac, ba m-am gândit să îmi deschid şi un atelier, şi chiar l-am deschis, să fie al meu, să nu mai lucrez la cooperativă. O perioadă a mers, până au dat de gust oamenii de marfă din Turcia. Pe urmă, totul s-a schimbat, oamenii au început să poarte pălării doar când şi când, s-au repezit vara la şepci ieftine, vara la pălării de paie, chinezăriile au luat cu asalt capetele doamnelor şi s-a dus toată afacerea », mai spune cu regret bătrânul meşter. Dar chiar şi aşa din când în când la câte un vechi client « care se respectă » mai confecţionează cu drag câte o pălărie sau o bască.
Ne povesteşte cu răbdare, etapele prin care trece o bucată banală de material, de stofă bună, până să ajungă să stea ţeapănă şi făloasă pe capul unui bărbat sau să ascundă trăsături fine de doamne şi domnite…. « Ei, câtă măiestrie, câtă culoare, cât rafinament, toate le puneam la masă ca să poată ieşi ceva frumos. Ce credeţi că degeaba venea lumea la nea Gâţu să îşi facă pălării? », se intreabă ca pentru sine unicul pălărier al Romanului. Cât despre bani, chiar el ne spune ca nu mai poate fi o afacere, aşa, la nivel de mic atelier, de prăvălie de pălării ». Acum se cer magazine mari, cu scări rulante, cu lumini, cu vânzătoare zâmbitoare care de la uşă te îmbie cu ceva, nu mai ajunge lumea la uşa mea, în acest mic atelier, unde să îşi descarce sufletul sau câte o mică bârfă vreo cucoană, nu mai au timp de aşa ceva şi iată aşa am ajuns să fiu uitat », concluzionează amar domnul Gâţu, uitându-se prin încăperea de parcă şi-ar lua rămas bun chiar atunci.
Nu, acum, nu mai vin oamenii rafinaţi, nici măcar cei de rând nu se mai înghesuie la uşa pălărierului, sunt magazine specializate unde îţi zâmbesc din vitrine fel de fel de modele, care mai de care mai frumoase, mai exotice sau mai îndrăzneţe. Şi dacă sunt ateliere specilizate, care lucrează în serie, pe bandă fel şi fel de modele, care sunt puse în magazine scumpe de prezentare, ce rost mai are în piaţa atelierul plin de amintiri al lui nea Gîţu? Şi odată cu dispariţia atelierului, s-a dus şi meseria de pălărier, iar cu timpul va dispărea şi ultimul pălărier al Romanului, nea …… Gâţu, care a reuşit ani de-a rândul să dea o nota de cochetărie doamnelor şi de eleganţă domnilor cu pălăriile făcute chiar de el….
Plecat să facă pălării îngerilor
La mai bine de un an de la ultima întâlnire cu ultimul pălărier al Romanului a venit şi vestea ce anunţa plecarea acestuia într-o lume, poate mai bună, poate o lume ce respectă tradiţiile şi valorile create de om. „A murit maică, a murit. Nimeni nu a „furat meşteşugul său. Nepoţii au plecat departe şi au vândut şi apartamentul dar l-am cunoscut şi, ca vecin şi ca om. Bun om! La nunta copiilor noştri am avut atât eu cât şi soţul pălării făcute de domnu Gâţu. Eram cei mai eleganţi” îşi aminteşte doamna Elena, ştergându-şi o lacrimă de pe obraz. „Ne ducem cu toţii, pe rând, cu toţii!” a mai spus vecina pălărierului plecând uşor, uşor prin nămeţii vechiului bloc al pălărierului de la Piaţa Mică.
D. Vasiliu
