Mărturia cutremurătoare a unui alcoolic care a privit moartea în ochi

11/11/2014

alcoolic1 alcoolici alcoolicii anonimi„M-am degradat atât de tare, încât nu mai ţineam minte nimic, de pe o zi pe alta.”

Aşa cum vă promiteam într-unul din numerele trecute ale ziarului nostru, începem azi seria mărturiilor cutremurătoare ale unor alcoolici nemţeni, oameni care s-au luptat şi se luptă cu o boală necruţătoare: alcoolismul. Reamintim cititorilor noştri că, potrivit unui studiu realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, aproape 30% dintre tinerii români cu vârste cuprinse între 15 şi 24 de ani consumă excesiv alcool, în fiecare săptămână, peste două milioane de români să fie dependenţi de alcool, consumul fiind de 10 litri pe cap de locuitor.

Sperăm ca, prin aceste poveşti, să tragem un semnal de alarmă asupra riscurilor la care se expun adolescenţii, atunci când devin consumatori de alcool, dar şi asupra modului în care trebuie să-i înţelegem şi să-i ajutăm pe cei care suferă de alcoolism – o boală chiar mai gravă decât cancerul. Mărturia de faţă aparţine unui alcoolic abstinent, pe nume Nelu, membru al Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi din Piatra-Neamţ, o comunitate de bărbaţi şi femei în care alcoolicii îşi împărtăşesc experienţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească.

“Am început să beau în armată. Acolo, dacă nu beai, aveai sentimentul că eşti exclus din grup. Este un paradox că am apucat această cale, pentru că eu aveam oroare faţă de beţivi, încă din copilărie. Tata era alcoolic, mama îl învinovăţea, iar eu făceam front comun cu ea, aşa cum procedează, de obicei, aparţinătorii de alcoolici. Din păcate, asta se întâmplă în 99% din cazuri…

În armată, am cunoscut o fată şi am observat că, dacă beau, sunt mai curajos, am mai multă îndrăzneală, pot fi mai volubil şi aşa mai departe. După ce am venit din armată, m-am căsătorit. Încă nu devenisem dependent, însă obişnuiam să beau cu diferite ocazii, spre exemplu atunci când trebuia să iau anumite decizii. De asemenea, atunci când mă întâlneam cu prietenii, socializam la un pahar şi mi-am dat seama că eram chiar mai sociabil şi mai deschis faţă de cei din jur, dacă beam un pahar. Am ajuns, treptat, să mă desprind de oamenii cei normali, care beau doar ocazional, şi să mă împrietenesc cu cei care beau zilnic. Emoţional, eram atras mai mult de oamenii care beau.

“Eram extrem de neglijent cu familia…”

După revoluţie, am început să beau din ce în ce mai mult. Am început să trăiesc din pictură, abandonând serviciul. Având timp mai mult, am intrat în cercurile artiştilor, unde se bea. Au început certurile în familie, soţia reproşându-mi că vin târziu acasă şi că beau prea mult. Eu nu conştientizam în ce situaţie mă aflam, mi se părea absolut normal să beau, iar pe cei care nu consumau frecvent alcool îi consideram anormali. De aceea, am ajuns să asociez răutatea cu nebăutul, iar pe cei care beau îi consideram oameni buni. Am început să mă înţeleg cu taică-meu şi să-mi fie prieten, deşi până atunci nu îl agream.

La un moment dat, a venit la mine un pictor din Italia care ar fi vrut să cumpere de la mine nişte icoane, însă a întrerupt colaborarea cu mine, imputându-mi faptul că beau prea mult. Nu i-am dat atenţie, pentru că obişnuiam să-i privesc pe cei din jur cu aroganţă. Aşa face alcoolicul, îşi cultivă orgoliul, tocmai pentru a scăpa de sentimentul de vinovăţie. Am început să mă consider un mare intelectual, să-mi dau importanţă, să caut doar elite. Apoi am decăzut, ajungând să îmi doresc compania boschetarilor şi chiar să-mi placă să fiu în preajma lor.

Îmi amintesc o întâmplare din acea perioadă, din care se poate vedea ce tulburări psihice aveam. Într-o zi, ajungând acasă, am constatat că nu am la mine cheile şi că nu pot intra în apartament. Eram extrem de neglijent cu familia, soţia preluând toate responsabilităţile casei. Am mers până la şcoala unde învăţa copilul meu, am intrat în cancelarie, unde se aflau profesorii şi le-am spus că-mi caut băiatul, pentru că trebuie să-i cer cheile apartamentului. Profesorii m-au întrebat în ce clasă este copilul meu, iar eu mi-am dat seama că habar n-aveam… Ba încă le-am spus că ei sunt cei care trebuie să ştie acest amănunt, şi nu eu! M-am simţit cel mai nedreptăţit om…

“Practic, am pierdut o întreagă expoziţie, din cauza băuturii!”

Deşi beam în ultimul hal, primeam mereu invitaţii în străinătate, pentru a participa la diferite expoziţii. Într-un fel, m-a urmărit norocul toată viaţa. Odată, a venit la mine o franţuzoaică şi mi-a spus că vrea să mă ia în Franţa, să-mi organizeze acolo o expoziţie de icoane. Am acceptat, cu greu, plecând într-un grup mai mare de pictori. Pe drum, mi-am cumpărat vreo 4 kilograme de alcool rafinat şi nişte esenţă de rom. În Franţa am stat numai beat. Într-o noapte, m-am dus într-un bar şi am cumpărat coniac românesc “Mioriţa” pentru toată lumea, fără să mă gândesc dacă am sau n-am bani ca să plătesc … A venit Poliţia, n-aveam nici paşaport la mine, în fine, până la urmă au intervenit organizatorii şi s-a rezolvat. Însă, când am ajuns acasă, i-am întrebat pe colegii mei: «Măi, noi când plecăm în Franţa?»… Eu nici măcar nu-mi aminteam unde fusesem… Icoanele mele au rămas acolo, nici până acum nu le-am recuperat… Practic, am pierdut o întreagă expoziţie, din cauza băuturii! Mi-aş dori mult să mai am acum aşa o expoziţie, pentru care am muncit ani de zile…

Altădată m-am trezit într-un sat. Dormeam pe o bancă, la poarta unei case. M-am uitat de jur împrejur şi nu am recunoscut nimic, niciun om, nicio casă, nimic… Cum ajunsesem acolo? Nici acum nu ştiu. Mi se rupsese filmul. Era o dimineaţă răcoroasă şi îmi era frig… Mi-a fost ruşine să întreb oamenii în ce sat sunt. Spre bucuria mea, am văzut pe un indicator că sunt la Gârcina. Într-un târziu, am ajuns acasă, unde mă aştepta soţia, care deja intrase în panică…

 

“Am ajuns la delirium tremens: vedeam pe jos mişunând tot felul de animăluţe…”

Totul a culminat cu un revelion. Tocmai venisem din Olanda, cu foarte mulţi bani, atât de mulţi încât puteam să-mi cumpăr cu ei o garsonieră. În câteva luni i-am băut aproape pe toţi. M-am degradat atât de tare, încât nu mai ţineam minte nimic, de pe o zi pe alta. Sufeream deja de o formă de amnezie totală. Şi a venit revelionul, pe care l-am petrecut la Potoci. Atunci am făcut prima oară în pat, asta după ce făcusem scandal. Am apărut aşa în faţa tuturor, cu pantalonii uzi, întrebându-i ce fac ei acolo?! Desigur, oamenii se distrau, era ora unu noaptea. A fost o întâmplare extrem de jenantă, dar care m-a ajutat mult să iau decizia de a mă lăsa de băut.

Am început să realizez că ceva nu e în regulă cu mine, că nu mai am mintea întreagă. Deşi aveam perioade în care nu beam, nu puteam renunţa definitiv. În plus, credeam că, dacă nu mai beau câteva luni, sunt sănătos şi o pot lua de la capăt. În perioadele de abstinenţă, mă chinuiam îngrozitor, îmi era rău şi intram în sevraj, care se manifesta prin insomnii, agitaţie, tremurături, însă beam mult ceai de pojarniţă şi îmi mai reveneam. În acest timp, în care nu beam, era foarte bine. Pictam, în casă era linişte, iar nevasta mea chiar credea că au încetat toate problemele.

Însă nu era aşa. Când mă apucam iar de băut, era mai rău, pentru că recuperam tot ceea ce nu băusem în perioada anterioară. Am încercat să schimb băutura, să beau vin, în loc de vodcă… dar nu a funcţionat, pentru că până la urmă tot acolo ajungeam. Am încercat să fac şi un tratament cu acupunctură, dar tot degeaba. Atunci, am ajuns la delirium tremens: vedeam pe jos, prin atelier, mişunând tot felul de animăluţe. Dar mă luptam din greu ca să rezist.

“Părintele Iustin mi-a spus că am probleme cu alcoolul…”

După o săptămână în care n-am dormit deloc, soţia mea a propus să mergem la părintele Iustin. De cum m-a văzut, părintele mi-a spus că am probleme cu alcoolul şi mi-a dat numărul unui medic neurolog din Piatra-Neamţ. Acesta mi-a spus că trebuie să merg urgent la psihiatrie. Am ajuns la doamna dr. Stan care încerca să implementeze atunci (în 1994 n.n.) programul Alcoolicilor Anonimi, la Piatra-Neamţ.

Doamna doctor Stan a fost prima persoană care mi-a spus că sunt alcoolic. Eu am ripostat, explicându-i că tocmai am fost în Olanda, că sunt un pictor de succes… Dânsa mi-a explicat, însă, că nenumărate personalităţi suferă de această boală, dându-mi-l drept exemplu pe actorul Michael Douglas, un alt alcoolic. Mi-a vorbit atunci şi despre Alcoolicii Anonimi şi mi-a dat să completez un chestionar cu 12 întrebări, din care a rezultat faptul că sufeream de o formă gravă de alcoolism.

Până la urmă, am acceptat internarea şi la patul meu au venit, într-o zi, doi băieţi de la grupul Alcoolicilor Anonimi, care tocmai se înfiinţase. Ei mi-au propus să particip la întâlnirile lor, ca să-mi pot păstra abstinenţa. Am acceptat, mai ales că medicul mi-a explicat faptul că nu există un tratament pentru această boală, singura soluţie fiind să nu mai beau. Am mers la Alcoolicii Anonimi şi merg în continuare. Deja sunt 18 ani de când nu mai beau. Toată familia este la locul ei, copiii şi-au terminat facultatea, mă împac bine cu soţia. Câteodată, însă, mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă nu m-aş fi lăsat de băut?”

(Continuare în numărul de mâine)

Cei care doresc să participe la întâlnirile Asociaţiei Alcoolicilor Anonimi din Piatra-Neamţ pot obţine relaţii la numerele de telefon: 0749.171.617 0730.731.578 – Nicu; 0742.123.436; 0747.785.966 – Mitică; 0744.765.315;0755.307.196 Virgil, Gelu.

(Material realizat de Irina NASTASIU)

 

 

< Articolul anterior
Zdrobit de tractor
Urmatorul articol >
Bătrâni ameninţaţi de foc