Ridicată pe locul unei bisericuţe de lemn construite de Alexandru cel Bun, Biserica “Naşterea Maicii Domnului” a Mănăstirii Tazlău este înconjurată cu ziduri de piatră prevăzute cu metereze şi contraforturi, păstrând pe latura sudică ruinele casei domneşti, urme ale fostelor chilii ruinate, situate deasupra pivniţelor pe laturile de nord şi vest, un turn-clopotniţă în partea de est – sub care se află intrarea, atribuit lui Petru Rareş, refăcut în 1902, cu un profil de stil rusesc, iar în colţul de nord-vest un alt turn despre care se crede că aparţine secolului al XVIII-lea. Pisania ce se păstrează în dreapta uşii de intrare în pronaos arată că zidirea a fost începută la data de 4 iulie 1496 şi s-a încheiat la 8 noiembrie 1487, iar ctitorul este acelaşi mare voievod: “Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram întru numele Preacinstitei Născătoarei de Dumnezeu şi cinstitei ei Naşteri, ca să fie întru rugăciunea sa şi a soţiei sale Maria, şi a fiilor lui, Alexandru şi Bogdan; care a început a se zidi la anul 7004 (1496) luna lui Iulie 4, şi s-a săvârşit la anul 7005 (1497), iar al domniei lui al 41-lea curgător, în luna lui Noiembrie în 8”. Aspectul de azi al întregului complex monahal, menţionat documentar încă de la 30 octombrie 1458, se datorează unei restaurări relativ recente, prin care s-a încercat readucerea la starea optimă a monumentului, adică aproape de înfăţişarea sa dintâi, păstrând elementele arhitecturale caracteristice. După numeroase jefuiri, biserica, palatul egumenesc şi trapeza adăugate la jumătatea secolului al XVII-lea, obştea şi întreaga avere au fost dăruite Sfântului Mormânt, între 1695 şi 1705 şi 1743-1863, iar în 1711 Constantin Mavrocordat va închina mănăstirea Muntelui Sinai. Având egumeni străini şi slujbe în limba greacă, lăcaşul va fi treptat părăsit, viaţa localnicilor desfăşurându-se în afara acestui spaţiu de cult, puţin accesibil şi pentru numărul mic al monahilor rămaşi. Distrugerile provocate de timp şi mai ales de incendiul din 1879 au devastat total centrul monahal, reparaţiile întreprinse în 1858/1859 de domnitorii Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei prilejuind o serie de inovaţii care a dus la îndepărtarea de formele originale. Tot acum s-a realizat şi pictura, acoperind stratul intermediar de zugrăveală, ce imită decoraţiile provizorii de cărămidă aparentă. Reforma adusă de Alexandru Ioan Cuza în 1863 va echilibra oarecum problema bunurilor mănăstireşti, urmând ca din anul 1894 lăcaşul să devină biserică parohială, dar cunoscută tot ca mănăstire, iar la peste 500 de ani de la ctitorire, în 1990, să redevină mănăstire de călugări, prin hotărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române. Din păcate, în ultimii ani, în ciuda eforturilor care s-au făcut aici de Ministerul Culturii, biserica este înconjurată de ziduri ruinate care dau întregului ansamblu arhitectonic un aspect deplorabil.
