Conform istoricului Vladimir Tismăneanu, Sadoveanu, ca și Parhon, George Călinescu, Traian Săvulescu și alții, a fost unul dintre „intelectualii non-comuniști“ atrași de Partidul Comunist Român și al său regim comunist (Tismăneanu evidențiază și faptul că unul din factorii acestui proces erau relațiile bune în care se afla cu Gheorghiu-Dej, cel din urmă având abilitatea de a părea „inofensiv“).
Alții au susținut că apartenența lui Sadoveanu la Francmasonerie, care îi avea ca membrii pe extremiștii de stânga pe Mihai Ralea și Alexandru Claudian, facțiune care susținea oficial socialismul evolutiv, parteneri obișnuiți ai comunismului și care sancționa suprimarea francmasoneriei. Conform lui Adrian Cioroianu, Sadoveanu nu era un „delegat al comunizării“, iar rolul său în acest proces este unul care face obiectul multor dezbateri. Descriind „conversia la filosovietism“ ca fiind „pur contextuală“, Cioroianu evidențiază faptul că și sintagma „Lumina vine de la Răsărit“ este un mesaj codificat trimis de Sadoveanu altor francmasoni, avertizându-i de pericolul pe care îl prezentau sovieticii asupra organizației. Istoricul constată că, deși mesajele acestea nu erau unele sincere, declarațiile lui Sadoveanu au fost un model de urmat pentru alți intelectuali, cum ar fi cazul lui Cezar Petrescu. Alte declarații făcute de Sadoveanu afișau, de asemenea, o anumită neconcordanță în declarații, așa cum este cazul unei prelegeri din 1952 ținută în fața tinerilor scriitori care au participat la Școala de literatură controlată de partid, unde el a negat vehement faptul că cineva ar putea deveni scriitor fără talentul primit de la „mama natură“.
Vom încerca în rândurile ce urmează să aruncăm și o altă lumină asupra personalității marelui creator. În studiul „Aspecte ale simbolismului inițiatic“, apărut în volumul „Mitul sfâșiat“ tipărit la Editura Institutul European din Iași în anul 1993, Vasile Lovinescu ne amintește faptul că, în anul 1778, trupele de ocupație rusești au fondat la Iași o lojă masonică de rit scoțian rectificat, ocazie cu care s-au bătut două medalii. Una dintre ele are pe revers o inscripție în latină care se traduce astfel: „Strămoșii au hărăzit Moldovei piatra albă“. Această formulare trimite la Apocalipsa, care, în capitolul II, versetul 17, afirmă: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: Celui ce va birui, îi voi da o piatră albă; și pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l știe nimeni decât acela care-l primește“. Țara căreia i se hărăzește „piatra albă“ de către strămoși, observă Vasile Lovinescu, este, indiscutabil, sediul unui străvechi și important Centru spiritual.
Dan D. IACOB