Liviu Ioan Stoiciu: „Scriitorul trebuie să fie un reper moral”

Poetul Liviu Ioan Stoiciu, unul din dizidenţii adevăraţi ai regimului ceauşist, un poet important al generaţiei optzeciste, unul din liderii ei, autor a peste 30 de volume de poezie, proză, teatru, jurnal, care are în palmares cele mai importante premii literare care se acordă azi în România (inclusiv Premiul Academiei Române), este redactor la revista „Viaţa Românească” şi locuieşte la Bucureşti. S-a născut, la 19 februarie 1950,  lângă Piatra Neamţ, la Cantonul CFR de la Dumbrava Roşie, tatăl său fiind muncitor feroviar. A copilărit la Adjud, a locuit la Focşani (soţia lui fiind prozatoarea Doina Popa), a devenit, după Revoluţie, pentru scurt timp, preşedintele CFSN Vrancea şi membru al Parlamentului provizoriu de la Bucureşti. Astăzi ne vorbeşte despre moralitatea scriitorului.

–  În viața publică scriitorul trebuie să fie un reper (să nu derapeze moral), ce face el în viața de zi cu zi nu mă interesează. Nu-i mai suport pe cei care au dat de gustul puterii în literatura română și care nu fac decât să tragă sfori, profitori. Nu spun, trist, am perfecta senzație că literatura română e ocupată de personalități care-și ascund adevăratele interese egoiste. Personalități care se lasă manipulate, având în spate păpușari ghidați și de suprastructuri suprastatale (sunt complicități vinovate, de care nimeni nu îndrăznește să vorbească pe față; scriitorimea e infestată iar de nucleele exclusiviste masonice, să dau un exemplu, de care erau atât de mândri „înaintașii” – după Revoluție, s-au găsit mereu surse de finanțare pentru scriitori sărmani cu duhul, „care să facă diferența”: de la bursele Soros la sponsorizările Gold Corporation Roșia Montană). Și-au pervertit conștiința pe bani grei, pe zeci de mii de euro, dați sub formă de premii sau burse (dacă ești atent, toți au avut datoria să relativizeze valorile românești, să vorbească de nulitatea românească în toate domeniile, inclusiv cea minieră, de preluarea modelelor din străinătate în literatura română, cu care ne-am sincronizat, de lipsa de originalitate a talentelor native literare de la noi, de scriitorii expirați și de canoane spirituale fără posteritate; reevaluările „critice” fac ravagii în istoria noastră). Câștigă numai cei ce vorbesc de rău valorile românești, în special, ei sunt dintr-odată încununați de structurile supranaționale. E din ce în ce mai grav ce se întâmplă în acest sens. Uită-te la elitele postcomuniste de care nu mai încăpem: Liiceanu-Pleșu-Patapievici, stau mereu pe primele trei locuri în România, dar pe plan extern, pe piața literară, pur și simplu nu contează, de 23 de ani se tot traduc (au avut pe mână și ICR și ministere sau bani publici, au și azi reviste și edituri la care sunt stăpâni) și n-au nici un impact, dar continuă să se creadă buricul pământului. Ei au demitizat aberant totul în România și au fost luați prea în serios de marele public, ținându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Mircea Cărtărescu, Lucian Boia sau Vladimir Tismăneanu. Ei au deturnat adevăratele dezbateri din lumea literar-culturală de la noi. Personal, îl las, sentimental, la o parte pe Cărtărescu, scos în frunte de cei trei „lideri” ca o mască de export a acestor interese ciudate, care nu servesc literatura română. Ei au deturnat agenda literară (eseistică), esențială la nivelul unei sinteze a literaturii românești (la care ar fi trebuit să se ajungă azi). Sunt toți talentați, băieți deștepți, nu? Dar n-au stofă de mari conștiințe creatoare, cu care să ne mândrim. Ei strâmbă din nas atunci când vine vorba de România (deși România i-a îmbogățit), nu apără interesul general, nici identitatea românească.