Prin gestul pe care l-a făcut ieri, participând la prima parte a liturghiei oficiate la Catedrala Ortodoxă din Sibiu, noul președinte al României a oferit o lecție despre ce înseamnă pluralismul axiologic. Dacă este să ne amintim atacurile josnice din campania electorală, venite din partea contracandidatului său, și care au avut, ca una dintre temele principale, non-apartenența lui Iohannis la confesiunea ortodoxă, putem înțelege cu asupra de măsură de ce este importantă o astfel de lecție. Am fost obișnuiți, de-a lungul tranziției de la comunism la postcomunism, de la totalitarism la democrație, să gândim și să vedem lucrurile – inclusiv, sau mai ales, cele de pe scena politică – numai în termenii lui „bine” versus „rău”, ai lui „alb” versus „negru”. Or, ca în cazul oricărei chestiuni proiectate de oameni, și ceea ce se întâmplă în societate – inclusiv, sau mai ales, fenomenele și deciziile politice – comportă multiple nuanțe. În logica agresivă a politicii practicate până acum, o logică desfășurată în termenii dihotomiei „amic” – „inamic”, acest lucru este de neconceput. Această logică împarte, așadar, lumea în două: de o parte se află „cei buni”, cavalerii albului imaculat, iar de partea cealaltă „cei răi”, cavalerii apocalipsei.
În această logică s-a desfășurat și ultima campanie pentru alegerile prezidențiale, iar Klaus Iohannis a fost zugrăvit, în acord cu preceptele maniheismului, în fel și chip: „străin de neam”, pentru că nu este creștin ortodox, ci lutheran; „minoritar”, pentru că este de etnie germană; „incapabil” să fie empatic cu ceilalți, pentru că nu are copii, și multe alte inepții redate în același registru. Ce este mai grav e faptul că, așa cum s-a putut observa, nu doar politicienii implicați în campanie au recurs la acest vocabular al urii față de „străin”, ci și prelații Bisericii Ortodoxe, cea care se pretinde „națională”, de parcă orientarea religioasă mai poate avea, în secolul XXI, legătură cu calitatea de cetățean. Spun „mai grav” pentru că o Biserică creștină, în fond, cu atât mai mult cea Ortodoxă, ar trebui să își articuleze discursul public într-o logică a înțelegerii, a respectării alterității și, de ce nu, a întoarcerii obrazului, cu atât mai mult cu cât scrierile nou-testamentare sunt cele care-i stau drept fundament existențial. Ce să le pretinzi, în acest context, credincioșilor, în același timp votanți? Interesant este că, exceptându-i pe cei care s-au predat acestui discurs al respingerii „străinului de neam și țară”, votând în consecință, majoritatea celor care s-au prezentat la urne a demonstrat că cetățenii se află și înaintea politicienilor, și înaintea prelaților Bisericii.
Pe acest fond vine, ca să mă întorc la premisa forte a argumentației de față, lecția pluralismului valorilor, predată ieri, prin participarea la pomenita liturghie ortodoxă, de lutheranul Klaus Iohannis. O lecție care demonstrează deschiderea pe care trebuie să o aibă președintele unui stat față de toți cetățenii săi, indiferent de valorile la care aceștia aderă, inclusiv cele de natură religioasă. Este o nouă lecție a normalității pe care va trebui să o învățăm, după ani și ani în care ni s-a picurat în creiere că „normalitatea”, mai cu seamă cea politică, înseamnă să împarți lumea în „prieteni” și „dușmani”. Ei bine, prin gesturi mici, dar încărcate de capital simbolic, „străinul” care ne-a devenit președinte în mod legitim ne arată, apelând la o pedagogie de tip „pas cu pas”, că societatea noastră poate cunoaște și o altfel de normalitate.
Dan Misăilă