Laurenţiu Dumitraşc: arhitectura nu se face în 8 ore de serviciu

Arhitectul Laurenţiu Dumitraşc are un CV impresionant, un palmares de excepţie. Un arhitect mult umblat şi foarte premiat în ţară şi străinătate, cu prilejul numeroaselor expoziţii, a altor manifestări de gen. Dar, peste toate astea, „tronează” stilul său arhitectonic inconfundabil. E suficient să vezi o lucrare de-a sa, că la următoarele să ştii cu siguranţă cui aparţin. Chiar dacă nici pe departe operele nu se aseamănă între ele,  în creaţiile sale autorul nu se repetă în nici cel mai mic amănunt. Recunoşti imediat „marca Dumitraşc”. Aşa au ajuns unele construcţii să fie mai degrabă cunoscute după numele arhitectului ce le-a conceput decât după cel al proprietarului respectivei clădiri. Cum e şi cazul superbei vile din Pângăraţi, a lui Mihai Muraru.

L-am „întîlnit” pe Laurenţiu Dumitraşc în comuna Pângăraţi, unde „dezbrăcase”  de „uniformă” o şcoală. E o construcţie cu totul aparte, complet ruptă de „stilul otova” al unităţilor de învăţământ. După ani buni, l-am reîntâlnit la Bicaz Chei, prins până peste cap cu machetele şi proiectul noului centru civic. O localitate de care s-a legat sufleşte, care l-a inspirat şi căreia i-a dedicat una din scrierile sale,  intitulată „Satul românesc”, pe care o reproducem:  „Satul Românesc!  Năpăstuit , distrus continuu, doar, doar ne-or termina ca neam. Satul Românesc, cu Icoana Maicii Domnului cu Pruncul Isus,  aşezată continuu pe peretele alb sau din bârne din lemn cioplit, dinspre răsărit, în casa de lemn, veghind continuu. Satul Românesc, undeva în Carpaţii Româneşti, la  Bicaz Chei, renaşte”.

Discuţia cu Laurenţiu Dumitraşc e încântare. De ce s-a dedicat mai mult arhitecturii din spaţiul rural, răspunsul a fost cât se poate de simplu: „Atunci când te întreabă cineva cum te cheamă, pomeneşti mai întâi numele părinţilor. Ontogenia repetă filogenia. Vorbesc despre satul românesc, nu despre un sat de undeva, de aiurea. Pentru că satul românesc prezintă nişte trăsături cosmice, cu o energie fantastică, despre care a vorbit minunat Lucian Blaga. Într-o ţară în care se doarme, se vorbeşte numai despre ban, totul este structurat în jurul păcatului acestuia, mi se pare normal ca cineva s-o facă pe-a „nebunul”ca mine şi să raporteze  la lucrurile esenţiale, eterne. În arhitectură, crochiul este cel mai important. Ca şi în arta scrisului. Adică gândul direct, imediat. De obicei, el vine noaptea, când dormi. Dacă nu ai la îndemână un caiet să notezi imediat, a doua zi îl cauţi în zadar. E ca pe o poveste trecută, care parcă nici n-a fost. Să mulţumim Providenţei. Să mulţumim mult şi să vorbim puţin. Să nu cerem înainte de a da. Apropo de chestia cu banii. Natural, mi-aş fi dorit să mănânc o dată pe lună, dar nu se poate. Ca un om normal ce sunt, trăiesc sub imperiul paralelor. Dar, problema importantă faţă de proiectul de la Bicaz Chei, mi se pare întâlnirea cu această echipă fantastică, însufleţită de domnul primar Gheorghe Oniga. Este un om dăruit locului, care aşează cu mult curaj şi discernământ devenirea comunei Bicaz Chei, înaintea propriei persoane. Într-o ţară aiurea, eşti încântat când dai de o insulă de normalitate. Sunt atâtea intenţii de a colabora cu cei de dincolo, continuu şi permanent. Când întâlneşti în ţara asta un om care se poartă normal, care ştie să te folosească, vâzând ce eşti în stare, atunci eu îmi scot pălăria. De asta vorbesc aşa de primarul de Bicaz Chei. Nu vedeţi, cu cât apare mai multă legislaţie, cu atâta se fură mai tare. Se fură ideea, se fură sufletul. Trăim într-un penibil etern!”

Întrebat despre lucrările sale şi de arhitectură, în general,ne-a mărturisit: „Arhitectura nu se face în 8 ore de serviciu. Ideile conduc mai departe un anume demers. Dacă trăirea este puternică, eşti implicat în matricea ţării tale, în secunda aia eşti dator să răspunzi, la orice oră din zi sau din noapte, trebuie să ai lângă tine cu ce să te reprezinţi. Vorbesc cu dumneavoastră, dar şi desenez, scriu pe hârtie. Sunt imagini. Altfel zboară. Dacă nu le prinzi când vin, se duc definitiv! Mă întrebaţi de lucrările mele, de care îmi sunt mai dragi. Sunt ca şi copiii. Care îmi e mai drag din pruncii mei? Alexandru sau Smaranda? Mi-s la fel de dragi amândoi, precum Cătălin Dabija, studentul de la Iaşi, care lucrează cu mine. Ca şi Mihai Constantinescu, Ovidiu Dănilă, Mihaela Dorojan şi Sebastia Lupaşcu. Eu aş fi într-o contiuă căutare, dacă nu aş avea şcoala, cea care se produce instantaneu. Lucrez cu studenţi din Iaşi, din Timişoara şi din Bucureşti. Sunt devotaţi şi foarte buni. Ei au venit spre mine, fiind atraşi de „nervul” pe care îl produc. Au simţit că focalizez puternic la nivelul devenirii lor. Marea mea bucurie a fost când i-am verificat în timp. Am cui lăsa din ştiinţa mea, pe care o şlefuiesc zilnic, chiar şi acum când vorbesc cu dumneavoastră. Ăştia sunt substanţa ţării, nu „papagalii” care ne intoxică şi ne nenorocesc fiinţa. Sunt două tipuri de discreţie. Cea a hoţului, care construieşte şi vrea să apară în faţă şi discreţia „prostului”, cum sunt eu, care îmi văd de treabă. Serios! Eu cred mai mult în Dumnezeu, decât în onomastica lui Dumnezeu. Nu în zona lui viscerală, în sărbătorile cu burta plină.”

Şi acum se vorbeşte de „generaţia de aur” a Liceului Bicaz, din care a făcut parte şi   Laurenţiu Dumitraşc. La absolvirea liceului, se puteau orienta spre orice carieră, ar fi făcut faţă cu brio. De ce arhitectura? Când a simţit Laurenţiu Dumitraşc această chemare?  „Am scris câteva rânduri legate de starea de spirit de care mă întrebaţi, se cheamă profesorul „de Pitagora”. Este vorba de profesorul Vasile Ţifui. Dumnezeu să-l odihnească! Atunci când o elită de profesori dedicaţi, te ia din clasa a IV şi te duce până într-a XII-a, înseamnă că deja eşti pus pe calea bună. Am avut noroc, m-am întâlnit cu cine trebuia. Povestea se consuma într-un oraş mic, cu un baraj mare, în oraşul Bicaz. Chemarea spre arhitectură e una discretă, nu intimă. Aş vulgariza să spun că mă întoceam de la un film văzut în Piatra Neamţ, se chema „Planeta maimuţelor”. Mai erau două luni până la adminiterea la facultate, atunci am hotărât să nu mai dau la „Matematică”, ci la „Arhitectură”. Ar fi prea puţin! Întrebaţi pe fostul meu coleg de liceu, regizorul Alexandru Dabija, poate vă zice el.”

Cât despre proiectele de viitor: „Dacă dumneavoastră, presa, nu mă uitaţi, nu mă uită nici cei cu bani. Atunci, şansele întâlnirii cu creaţiile mele cresc. De asta vă şi mulţumesc pentru atenţia acordată.”

Cu extrem de mare greutate am selectat pentru publicare câteva din lucrările deosebite ale arhitectului Laurenţiu Dumitraşc. Dacă spaţiul ne-ar fi permis, toate meritau a fi aduse în faţa publicului larg, a cititorilor ziarului „Ceahlăul”.